Mirabilissemper's Blog

”FERICIREA DE-A SCRIE!
Așa mi s-a întîmplat dintotdeauna: cînd citesc mai cu foc, intrat pînă-n gît în cîte un autor, îmi vine să las baltă lectura și să scriu, pe furiș, pe margini (o, cît de-adînc îmi doresc ca spațiul rămas alb al paginilor să fie generos, gentil, curat ca neaua, virginal, neprihănit, feciorelnic și absorbant, cum doar Rosalinda sau Viola lui Shakespeare, într-un veșnic dulce și echivoc asalt pot fi!), să divaghez, să încurc ițele, să împușc și-o strofă, doua, trei… Sînt curios să aflu ce se petrece cu adevărat în mine, vizavi de moliciunea orientală, concupiscentă a Cleopatrei, mi-o apropii periculos de intim și-o contemplu cu de-amănuntul, augmentîndu-i fermecător lentoarea mișcărilor, ignorîndu-l complet pe Antonio, după cum mă cațăr împreună, umăr la umăr, cu Romeo, pe aceeași scara improvizată de-amor, ca să ajung la crivatul himenal al Julietei! Scrisul mă salvează de la deziluzia de-a nu fi eu în trăsura cu storurile trase, umblînd halandala pe străzi, ci Léon cu Emma bătrînului Flaub! Delicioasa și jertfelnica Emma! Atît de brutal hurducată de iubire! Ș. a. m. d.
Prima dată, din cîte-mi amintesc, prin clasa a patra sau a cincia, am scris cifrat (fiecărei litere corespunzîndu-i o cifră), într-un caiet de aritmetică. Țineam jurnalul, în calitate de secretar, ceas cu ceas, al activității unui birou de detectivi particulari înființat de mine și de colegul meu de bancă, Gelu. De fapt, doar noi doi alcătuiam asociația aceea privată! Îl aveam drept idol și patron ideal pe Arsène Lupin, irezistibilul “gentleman cambrioleur” al lui Maurice Leblanc, ale cărui cărți, răscolite de prin podul prăvăliei de mărunțișuri ținute de părinții lui Gelu, mi-au fascinat pubertatea. Sherlock Holmes mă lăsa rece, deducțiile lui mi se păreau seci și mecanice. Tipul, deși opioman, nu era copleșit de eternul feminin. Descriam, cifrat, cum am spus, escapadele pînă-n centrul orașului, unde urmăream o fetiță fragilă, necunoscută, speriată de insistența noastră enigmatică. Asta se numea Acțiunea Pai! Altceva nu știu ce mai conținea caietul pierdut, înțesat de indiscreții. Oricum, începusem să scriu‼! Cu o nedesmințită aplicație, de-a lungul anilor, spre Numerologie!
Mai tîrziu, prin clasa a opta, și îndrăgostit, și bolnav, trimeteam nesfîrșite scrisori în versuri iritant de dalbe, cu infinite camere albastre în care pluteam, în ciuda gravitației, unul spre altul, unei eleve de aceeași vîrstă, din București, brunetă, cu cozi groase ca un lest parfumat, venită să-și petreacă vacanța de vară la rudele ei din Iași ce locuiau într-o clădire alăturată Teatrului Național. Acolo se construiau decorurile. Bineînțeles că a intrat imediat în Gașca teatrului, formată din vreo cîțiva băieți și cîteva puștoace, de pe la alte licee, jucînd capra și poșta americană, și, tot ca-n Shakespeare! ne-am plăcut pe clipă, pe dată! Se pare că talentul meu copilin avea nevoie de transport la distanță, se nutrea din absența partenerei, fantezia făcîndu-și mendrele mai în voie. Îi expediam epistolele pe adresa unei mătuși de-a ei, indulgente, cu locuința deasupra unui restaurant, “Vraja mării”, maică-sa fiind prea severă și bănuitoare de bazaconii premature. Prietenii din gașcă mă strigau “Fixulina Be!”, considerînd că e aiurea să ții cu încăpățînare la cineva aflat la 500 de kilometri. Cert e că de-atunci, uneori cu pauze de ani, am tot scris.
Partea mai grea de-abia acum începe. După cum nu înțeleg de ce în 2006 am ajuns la balamuc, cu vreo trei episoade depresive grave, înșirate ca pe ață, tot așa nu pricep ce m-a pocnit, de-am rămas să scriu o viață-ntregă‼! Și, bineînțeles, să citesc, una fără alta nu merge, cel puțin la mine. Normal, cu timpul, îți creezi obiceiuri, descoperi „metode”, ai tipicurile tale, nelipsitele ciudățenii, blocajele și avînturile nemotivate parcă sau depinzînd de chestii care pentru restul par fleacuri. Cui să-i explic cum la Dolhasca, venind agale de la spital, din senin, mă trezeam că “văd”, în minte, derulîndu-se fulgerător, nu versuri, ci poezii întregi, cu spărturi acolo unde nu se afla încă cuvîntul nimerit, strofe pe care mă străduiam să le memorez pînă ajung acasă, ca să apuc să le scriu cu creionul cu grafit negru, uleios, ascuțit cu lama, pregătit anume, pe niște caiete de geometrie, numai de geometrie, c-o foaie albă, de transcris caligrafic, și cealaltă cu pătrățele, de însemnat în viteză? Nerăbdarea de-a le materializa începea cu un soi de mișcare a degetelor mîinii drepte, în mijlocul drumului plin de praf, în soarele c-o lumină de dinainte de potop, exasperînd miresmele, lumină ce n-am mai aflat-o nicăieri, lipită de scoarțele copacilor, de scîndurile gardurilor, de iarba șanțurilor cu apa adunată de la ploile trecute, o lumină ce brusc încercam s-o jupoi ca pe o coajă de pe un fruct uriaș. Simțeam că e posibil! Nu priveam prin lumină, priveam lumina ! Trăim senzația că am intrat într-un soi de ritm care era al întregului peisaj, al dealului, al pîrîului de mai încolo, Șomuzelul, al viilor de pe dealul opus, al tuturor ființelor mici sau mari, o bucurie instaurată deplin, de nedescris în nici un chip, ci doar de primit, de lăsat să-mi treacă prin trup mai departe, mai departe, cuprinzînd orice, luîndu-mi, năvalnic, gîndurile și cadențîndu-le armonios. Trebuia să nu uit, să reușesc să capturez amintirea secundei. Așteptam luni de zile, mă însoțea o veghe permanetă, o atenție dilatată dureros în a nu pierde momentele scînteitoare, nevreosimile după consumare, de necrezut dacă nu le-aș fi înscris, secusele înregistrate de degetele mele febrile fiindu-mi singurii martorii. Fericirea de-a scrie! Uneori mă poticneam, lipsea o strofă, un vers, un cuvînt. Mă culcam devreme seara, aveam încredere. Dimineața poezia era gata, se lucra prin somn, fără un efort conștient, o rescriam mirat de ce-a ieșit!
Pe urmă, cam prin preajma a treizeci de ani, am început să beau cafea. La început puțină, îndoită cu lapte, cam o cană uriașă, rareori două, îmi zbîrnîia carnea. Scriam înfrigurat, ca-n delir, întrerupîndu-mă doar ca să execut un dans tribal cu strîmbături în oglindă. De-atunci cred că am consumat cisterne de cafea, nesățios, înmulțind mereu numărul cănilor, mîncînd și zațul, buzele mele sărutînd zgomotos buza senzual zmălțuită. Niciodată nu am folosit ceștile, sînt minore, penale, îți complici pe gratis situația cardiacă, cerebrală, ba chiar literară…
O vreme am întrebuințat numai caiete de muzică, scriind pe portative, cu creioane de tîmplărie, dreptunghiulare (cu cît era creionul mai grosolan, cu atît mai fine deveneau versurile, nu mint!), sau cu creioane colorate, sau chimice, muiate în gură. Reciteam textul de zeci de ori, cu glas, întîi încet, șoptit, apoi tare, urlat, îl hăuleam pur și simplu în final, îl auzeam, căpăta ecouri, izbit de cotoarele volumelor, de dulapul solid, de gutuile așezate deasupra, de paharele grațioase, cu picior lung, de pe masă, acoperite cu ceasornice vechi de buzunar, de soba de teracotă, dublă, ca-n sălile de aștepare, observam unde e buba, unde nu sună ca lumea. Cititul din picioare, mergînd în cerc prin casă, e benefic! Aveam o odaie imensă, gazda plănuise cîndva să deschidă o prăvalie, zăbreluise floral geamurile contra eventualilor hoți. Mă feream de vin sau de tării, un singur șpriț, săltat cu profii de la liceu, în recreație, la crîșma din spatele gării ( au fost și Mircea Ivănescu și Mihai Ursachi în ea!), mă scotea pe-o zi de pe fir, îmi altera precizia percepțiilor, îmi fleșcăia emoția. Rugați-vă pentru sufletul meu!”

TEMPUS EDAX RERUM- Timpul care mistuie (erodează) lucrurile- PUBLIUS OVIDIUS NASO

”Doar când ies din casă mă duc la oglindă, altfel prea puţin. „Nu se iese oricum în lume.” Asta e o propoziţie din Remember a lui Mateiu Caragiale. Am o faţă care (încă) mă susţine. Altfel e greu pe pământ, cum ar zice Bacovia. Dacă ne gândim la privitul în oglindă la modul figurat, sunt la fel de nemulţumită de mine ca de când mă ştiu. Nu mă iert pe mine nici pentru greşelile foarte mici. Niciun judecător al meu nu mă întrece! De la o vreme am mai obosit, poate cândva chiar am să mă-mprietenesc cu mine. Dar, la greu, doar eu îmi sunt adevăratul aliat. O forţă ce pare adormită.” scriitoarea SIMONA POPESCU

„Atunci când un vultur ajunge la 40 de ani, ghearele acestuia devin foarte lungi și nu îi mai permit să înhațe prada. De asemenea, ciocul său devine prea lung și încovoiat, iar pasărea nu mai poate mânca.
Totodată, penele de pe aripi și piept ajung să fie grele și dense, îngreunând zborul.
În aceste momente, vulturul zboară spre cuibul său de pe vârful stâncii și începe să lovească cu ciocul în stâncă, până când îi cade ciocul, după care așteaptă să îi crească din nou.
Cu ajutorul noului cioc își smulge ghearele, iar după ce îi cresc altele, el le folosește pentru a își rări penele de pe arini și de pe piept.
După 5 luni de durere și înfometare, vulturul poate trăi încă 30 de ani!”