Mirabilissemper's Blog

„Pelinul negru”-Ioana Nicolaie

Publicat pe iulie 25, 2018 de mirabilissemper

E o carte a inocenței pierdute, un roman despre felul în care urâtul și răul înghit puritatea. E narată din perspectiva unei fetițe de 10 ani (la începutul cărții), pe parcursul a trei ani din existența ei, în care lumea celor mari îi pervertește universul, nereușind să-i repare „defectul” de a fi altfel, de a vedea altfel orizontul mundan, din pricina „aprinderii de creier” cu care s-a născut, la câteva luni de la accidentul de la Cernobîl.

Împrumutarea vocii naratoriale unei fetițe îmi amintește de „Fetița care se juca de-a Dumnezeu” de Dan Lungu, iar perspectiva unui copil special, privit anormal de către ceilalți așază cartea în seria romanelor „Șoareci și oameni” de John Steinbeck sau „Flori pentru Algernon” de Daniel Keyes, care tratează aceeași problematică a vulnerabilității umane.

Titlul cărții reprezintă traducerea numelui localității Cernobîl, unde s-a produs accidentul nuclear din 1986, care influențează tragic viețile atâtor oameni și pe a fetiței Agustina, dintr-o localitate aflată la granița cu Ucraina. Localitatea nu e individualizată prin nume, dar e descrisă realist imaginea unei stațiuni balneare căzute în paragină în anii postrevoluționari, însă identificată de micuța fată cu paradisul. Scriitoarea se inspiră din propria biografie, ea născându-se în Sângeorz-Băi, încercând să facă un act de dreptate pentru victimele accidentului nuclear, prin prezentarea destinului Agustinei Balț. Acest accident are simbolistica unui fatum și e remarcabil felul în care scriitoarea Ioana Nicolaie insinuează în paginile cărții puterea acestui destin: „Pelinul negru. Sau Cernobîl. Eu nu cunosc cuvântul Cernobîl. Nu știu nici ce e acela pelin. Se leagă doar de plasa de castraveți pe care o aduce mama de la Măgura.”

Incipitul cărții așază romanul sub zodia acestei tragedii a umanității: „În 26 aprilie 1986, cel de-al patrulea reactor al Centralei Atomoelectrice din Cernobîl a explodat la 01:23 noaptea. Eu nu știu asta.”

Finalul cărții o încadrează definitiv pe Augustina în condiția de drugă, experiențele trăite la Școala Specială de la Buzău declanșându-i declinul sufletesc, iar sacrificarea porcului Guițu, prietenul său cel mai bun, semnifică o cădere din paradis: „- Hai, Guițu, zic, acum e vremea noastră, ne putem da, în sfârșit, cu sania. Mă țin bine de gâtul tău, ce frumos alunecăm pe sanie, vântul e doar un pic călduț și-avem costume frumoase, de Albă ca Zăpada, și ne putem duce oriunde, la nesfârșit, cât vrem noi de departe, până în locul unde nu mai sunt drugi, nici școli speciale, nici pelin negru, nici durere, nici moarte. Ne topim ușor în depărtare.”

Cartea este structurată în trei mari părți: TUTUANĂ ȘI DRUGĂ, TUTUANĂ, DRUGĂ, care corespund celor trei etape existențiale, sfârșindu-se cu izgonirea din paradis și cu pierderea inocenței. Cei doi termeni fac parte din vocabularul inventat de Agustina Bulța, personajul-narator, și sunt numele păpușilor sale, cu care fata se identifică, în funcție de experiențele prin care trece: „Tutuana era subțire, cu o rochie de prințesă, de un roz minunat, și cu ochi ce se puteau închide. Dacă o țineai drept și cu multă grijă, reușeai să o așezi în picioare. Purta pantofiori cusuți cu aur. […] Stătusem trei ani acolo, cu ea, până când m-am preschimbat din copil aproape mort, din mogâldeață distrusă de penicilină, în fetiță.[…] Pe când Druga? Cum să te descurci cu una ca ea? Cheală și cusută din cârpe, nu era bună de aproape nimic. Doar să-i rupi câte-o ață din picior sau să o bați când spune rele și nu e cuminte. Doar să-i tai câte o sfoară din cap și-apoi să-i lipești alta la loc,[…] Doar să-i scoți ochii, dacă ești vărul meu mai mic, Lenuț, și n-ai chef s-o mai vezi. Sau s-o închizi în sertarul cu cheie,[…]”.

Condiția dilematică a fetiței, „aventura conștiinței” sale sunt înfățișate la începutul romanului (incapacitatea de a desluși literele, repetenția, individualizarea Agustinei față de cei doisprezece frați și surori, fuga de violență și de necunoscut): „Tutuana mea rămăsese singură în camera pentru musafiri. Pe cea mai frumoasă cuvertură, cu trandafiri mari, țesută de buna. Iar Druga, undeva sub pat, unde oricine se poate rătăci, aștepta să fie scoasă afară. Dar eu… Ce era cu mine, ce avea să se întâmple?”

Romanul este structurat pe mai multe planuri narative: destinul Agustinei și al numeroasei sale familii alcătuite din doisprezece copii, cu o mamă iubitoare și un tată cu accese de violențe și evadare în alcool, imaginea copilăriei, reconstituirea epocii comuniste și postcomuniste (imaginea școlii, condiția copilului dintr-o școală specială).

Cartea emoționează, provoacă durere, revoltă și poate fi privită și ca un document sui-generis al copilăriei, dar și ca un strigăt împotriva nedreptății istoriei. E impresionantă cunoașterea psihologiei copilului, construirea universului ludic al fetiței care trăiește în poveste, care preia din lumea imaginară personaje pe care introduce și în lumea reală. Crizele de furie ale tatălui sunt asociate cu venirea lupului din poveste, gulerul de vulpe de la gâtul unei învățătoare prinde viață în imaginația fetei, pierderea reperelor reale echivalează cu intrarea într-un tunel, casele din lego sunt construcții protectoare, Agustina însăși devine personaj în basmul creat de ea, după modelul poveștii preferate a lui Andersen, cu cei doisprezece frați.

M-au încântat limbajul cărții, poemele în proză care se nasc din descrierile și narațiunile Agustinei, ca și arta cu care scriitoarea scoate la lumină regionalismele și cuvintele populare, neostentativ, simplu, într-o epocă în care se vorbește cât mai „modern”.

Emoționant e felul în care Agustina își arată dragostea față de familia sa și atașamentul față de universul protector în care trăiește:

„-Strânge-ți lucrurile, zice mama, într-un ceas plecăm.

Adică ce să strâng? Eu o iubesc pe mama. Nu o pot face maieu ca s-o pun în geantă. O iubesc pe Lucreția. Nu o pot face cămașă pe care s-o port duminicile. O iubesc pe Maria. Nu o pot strânge într-o minge mică, de cârpă, pe care s-o îndes într-un buzunar și să o am mereu cu mine. O iubesc și pe Arsenia, chiar dacă ea e mare, și are un prieten și acum s-a angajat la un bar […]. O iubesc mult și pe tutuana de Vera.[…] Cum să o închid în gentuța mea de pus la gât, cum să o pot înghesui acolo pe ea care-i un fluture cu aripi cât coasta? Și-i iubesc pe Daniel, pe Pavel, dar cel mai mult îl iubesc pe Sever. […] Îl iubesc și pe Iacob, dar el are cincisprezece ani și e ucenic la un tâmplar. Și-mi pasă de Novac, câinele nostru corcit, și de purceii care vor crește până vor fi tăiați, și de căprița pe care a adus-o de la Măgura mama. […] Aș lua și vacile cu mine, dar ele sunt prea mari, și n-aș avea loc pentru ele într-o curte de școală. Și-aș lua podul, otrăvurile, aș lua și cireșul, aș strânge și treptele de pe care a împins-o atunci lupul pe mama și mâna ei s-a rupt[…]”.

Pelinul amar de Ioana Nicolaie e un roman scris modern, pentru toate vârstele, o întoarcere dureroasă, dar și lirică, emoționantă, într-un trecut necesar de păstrat și prin ficțiune.

Loredana Stan, 25 iulie 2018

Publicat în CĂRȚI, RECENZII | Comentariile sunt dezactivate

pilda vulturului

Publicat pe iulie 24, 2018 de mirabilissemper

„Atunci când un vultur ajunge la 40 de ani, ghearele acestuia devin foarte lungi și nu îi mai permit să înhațe prada. De asemenea, ciocul său devine prea lung și încovoiat, iar pasărea nu mai poate mânca.
Totodată, penele de pe aripi și piept ajung să fie grele și dense, îngreunând zborul.
În aceste momente, vulturul zboară spre cuibul său de pe vârful stâncii și începe să lovească cu ciocul în stâncă, până când îi cade ciocul, după care așteaptă să îi crească din nou.
Cu ajutorul noului cioc își smulge ghearele, iar după ce îi cresc altele, el le folosește pentru a își rări penele de pe arini și de pe piept.
După 5 luni de durere și înfometare, vulturul poate trăi încă 30 de ani!”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate

Agnes Baltsa ”To tréno févgi stis októ” (The train leaves at eight)

Publicat pe iulie 24, 2018 de mirabilissemper

The train leaves at eight o’clock
for a trip to Katerini
that month November will not come
that eight o’clock you won’t remember
that eight o’clock you won’t remember
the train going to Katerini
that month November will not come

I met you again recently
sipping your ouzo by Lefteris
night won’t come to another place
having your very own secrets
having your very own secrets
and to recall who knows them too
night won’t come to another place

The train leaves at eight o’clock
but all alone you have remained
guarding your post in Katerini
five to eight in the fog
five to eight in the fog
turned into a knife in your heart
guarding your post in Katerini

Publicat în muzici | Comentariile sunt dezactivate

AZI Boccherini interpretat de Savall

Publicat pe iulie 22, 2018 de mirabilissemper

Publicat în muzici | Comentariile sunt dezactivate

”Shakespeare, a doua Biblie a omenirii”

Publicat pe iulie 20, 2018 de mirabilissemper

Sonetul LXVI
”Mă uit scârbit la tot, și-aș vrea să mor,
Decât să-l văd slăvit pe ticălos,
Iar pe sărman de râsul tuturor,
Să-l văd tăgăduit pe credincios,
Pe vrednicul de cinste oropsit,
Și pe femei batjocorite crunt,
Pe cel făr’ de prihană pedepsit,
Și pe viteaz răpus de cel mărunt,
Și artele sub pintenul despot.
Și adevărul, “vorbă de netot”,
Și strâmbul poruncindu-le la drepți.
Mă uit scârbit la tot, și bun rămas !
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las ?” Wiliam Shakespeare
Traducere de Mihnea Gheorghiu

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate

”SOLAR”- Ian McEwan

Publicat pe iulie 18, 2018 de mirabilissemper

solar-17[1]

396 de pagini distribuite în trei părți, despre un bărbat detestabil, în plan uman, în ciuda genialității sale încununate cu un premiu Nobel (pentru cercetările în domeniul fizicii, despre Fuziune). Un afemeiat mincinos, un hedonist incurabil, cu experiență de viață acumulată de-a lungul celor cinci căsnicii, Michael Beard, este personajul central al cărții narate cu inteligență, într-un ritm alert, stârnind compasiunea cititorului. Pe lângă construcția acestui personaj complex, cartea are ca puncte forte și familiarizarea cititorului cu aspecte legate de științele exacte, de problematica încălzirii globale, a energiei curate, regenerabile.

Obsesia personajului principal pentru energia solară se regăsește și în titlul cărții. În încercarea de cucerire a primei sale soții, Michael Beard află de pasiunea acesteia pentru John Milton și este el însuși sedus de versurile dedicate luminii: „Îi era deja clar că propriul său domeniu de interes avea să fie lumina și s-a simțit firesc atras de poemul cu același titlu, căruia i-a învățat ultimele douăsprezece versuri pe de rost, și pe la a doua sticlă cu vin a început să-i vorbească despre el și patosul pe care îl evoca- un bărbat orb, jelind toate câte n-avea să le mai vadă, apoi slăvind puterea mântuitoare a imaginației. Peste fața de masă apretată, cu paharul de vin în mână, i-a recitat partea finală: «pogoară-te, lumină a Cerurilor/Pe dinăuntru strălucește, putința minții ia-mi-o/ Și mi-o dogorește, sădește-mi ochi lăuntric, păienjenișul mi-l curăță și zvântă,/Să pot vedea și povesti de toate câte zac ascunse/Ochiului de muritor.»”

Ironia sorții este că lumina, energia solară, de pe urma căreia își câștigă existența eminentul om de știință sunt probabil responsabile de apariția în finalul cărții a unui melanom, care anticipează un sfârșit biologic al personajului, pe lângă degradarea morală, pierderea valorilor umane: prietenia, onoarea, cinstea, fidelitatea, încrederea.

La finalul cărții pare că nimic nu îl mai poate salva pe Michael Beard în plan uman decât iubirea paternă: „simți în inima sa o senzație străină, ca o dilatare, dar se îndoia, în timp ce își deschidea brațele spre ea, că l-ar mai fi crezut cineva dacă ar fi încercat să spună că era dragoste.”

Mi-a plăcut imaginea veridică și actuală a tinerei generații: „Aveau de la douăzeci și șase la douăzeci și opt de ani, toți în jur de 1,80 înălțime. Doi aveau părul lung, prins în coadă la ceafă, patru aveau ochelari cu rame identice, pe doi îi chema Mike, alți doi aveau accent scoțian, trei purtau brățări de ață colorată la încheietură, toți purtau jeanși decolorați, adidași și bluze de trening.[…] se referea la toți șase zicându-le « codițele.» Și niciunul dintre acești tineri nu părea să fie plin de venerație față de Michael Beard, laureatul Nobel, așa cum considera el că ar fi trebuit. Cu siguranță îi cunoșteau cercetările, dar la întâlniri se refereau la ele doar în trecere, între paranteze, într-un murmur indiferent, de parcă erau de domeniul trecutului, când, de fapt, lucrurile stăteau chiar invers, Fuziunea Beard- Einstein se regăsea în toate manualele, invulnerabilă, robustă din punct de vedere experimental. […] Codițele vorbeau repede, pe un ton mereu interogativ. […]Nu reușeau să pună cuvintele în enunțuri, până aici ajungeau cu gândul, iar apoi unul dintre ei murmura « Corect!» și săreau cu toții la următorul calup discursiv, pe care, din nou, cu greu l-ai fi putut împărți în propoziții.”

Pledoaria pentru importanța energiei solare este accesibil realizată. Este frumoasă poezia pe care scriitorul o face din teoriile fizicii: „Legile fizicii sunt atât de inofensive, atât de generoase. Și lucrurile stau cam așa. așa. […] Ploaia este același lucru cu lumina soarelui în ce ne privește,[…].Usucă planeta, îi controlează clima și viața. O ploaie dulce de fotoni- tot ce trebuie să facem este să ținem cănile întinse. Știți, am citit undeva, era un tip care spunea că mai puțin de o oră din toată lumina soarelui care cade pe pământ ar satisface nevoile lumii pentru un an întreg.”

Întâlnirea cu muzica lui Fernando Sor este interesantă: „o melodie cântată cu atâta sensibilitate, care suna hispanic, meditativ, cu o anumită lejeritate și precizie, semănând cu ceva de Mozart.” Michael Beard ca și iubita sa, Melissa, singura dintre femeile sale care reușește să-l facă tată, nu iubește muzica clasică: „Dar ea ura muzica clasică la fel de mult ca și el, pentru că n-avea ritm, spunea ea mereu, nu-ți făcea sângele să fiarbă, nu era suficient de tobagoană sau venezueleană pentru ea.”

Referirile depreciative (depinde din ce parte privești) la România nu puteau să lipsească: „Însă Beard își pierduse de mult încrederea în plenitudinea și stranietatea Americii așa cum era prezentată la televizor. Aveau sute de canale acum și în România, și peste tot pe planetă.”

Anticiparea sfârșitului e destul de edulcorat prezentată, din perspectiva acestui personaj care poate să înțeleagă toate problemele complexe ale omenirii, mai puțin propria cădere în dezumanizare; este cel care înscenează o crimă, comite furt intelectual, trădarea iubirii este a doua sa natură: „ziua în care avea să moară și în care va purta în picioare șosete desperecheate, e-mailurile sale vor rămâne fără răspuns, iar în coșmelia care îi servea de locuință încă se vor găsi cămăși cu nasturi lipsă la manșete, un bec care nu funcționa în hol și facturi neplătite, un pod arhiplin, muște moarte, prieteni așteptând de la el o veste și iubite pe care încă nu le recunoscuse ca atare. Uitarea, ultimul cuvânt pe ordinea zilei, va fi singura lui consolare.”

Reflecțiile nepretențioase, ușor de reținut despre natura umană oferă încă un argument în favoarea unei cărți de succes: „Dacă vreodată, se gândi Beard, i s-ar întâmpla să călătorească în spațiu spre o altă galaxie, curând, probabil că i se va face dor de toate acestea, de frații și surorile înaintând în șir în fața lui, de toată lumea, inclusiv de fostele neveste. Era copleșit de iluzia agreabilă că îi plăceau oamenii. Gesturile lor erau perfect scuzabile, ale tuturor. Puteau fi cooperanți, alteori un pic egoiști, un pic cruzi, dar mai presus de toate, erau amuzanți. […] Așa e lumea- pe toți, pe fiecare dintre noi ne paște căderea în uitare, ca o parte firească din viață, și nimeni nu se plânge de asta. Nu suntem cea mai reușită specie imaginabilă, dar cu siguranță suntem cea mai bună, nu, cea mai interesantă.”

prof. Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, editura Metamorfosi, 2023 și a lucrării De libris- recenzii și cronici literare-, editura Metamorfosi, 2024

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate

Robin Williams: Come Inside My Mind

Publicat pe iulie 18, 2018 de mirabilissemper

un minunat portret al unui actor mare

Publicat în FILME | Comentariile sunt dezactivate

Christian Crăciun- ”PERSPECTIVE: Icoana și camera de luat vederi” (ziarul ”Lumina”)

Publicat pe iulie 16, 2018 de mirabilissemper

”Trăim, e deja o banalitate, într-o civilizație a imaginii. În epoca post-Guttenberg. Întrebarea este, înseamnă asta, pentru civilizația globală, un progres sau un regres? Glume de pe net montând inteligent emoticoane și hieroglife sugerează pregnant că ar fi vorba de o revenire la un stadiu prealfabetic. Unii încearcă să ne convingă să renunțăm la scrisul de mână, pregătind o comunicare directă om-computer, care să transforme direct textul rostit (în viitor, poate, chiar cel numai gândit) în text imprimabil. Paradoxul face ca, de exemplu, renascentiștii, civilizație lingvistică și scripturală, să fie mult mai competenți în a citi o imagine (de la un peisaj natural la un tablou) decât suntem noi, furați de mișcarea imaginilor. Devenim tot mai analfabeți nu numai gramatical, scriptural, ci și imaginativ. Oameni în stare să înțeleagă un tablou, o fotografie, un cadru de film, un montaj vizual dintr-un interior domestic sunt cel puțin la fel de rari ca și cei în stare să înțeleagă o poezie.
Această succintă introducere vrea să deschidă căile meditației despre rostul icoanei în lumea de azi. Nu pot intra, firește, în arcanele teologiei icoanei, doar să expun câteva gânduri despre locul ei într-o lume sufocată de imagini, tocmai pentru că ea face vizibil Invizibilul. O lege a icoanei este că nu eu, credinciosul, privesc, de fapt, icoana (mă refer tot timpul la cea originară, răsăriteană, făcută după canoane și erminii, iar nu la tabloul religios, oricât de pios ar fi el), ci ea mă privește pe mine, răzbind până în adâncul cel mai nebănuit al sufletului meu și al timpului meu pământesc. Este apofatică prin natură. Acceptând această perspectivă inversă, cum o numesc specialiștii, ni se ivește imediat posibilitatea unei noi încercuiri. Spațiul nostru cotidian este de ani buni pândit de camere de luat vederi, care ne privesc în absolut toate locurile unde ne aflăm.
Intimul a devenit o noțiune desuetă. Sunt date certe că și televizorul sau computerul din cameră ne pot „vedea”. Ca în distopia clasică, Big Brother vede absolut totul. Și atunci? Care este asemănarea și care deosebirea? Oricât ar părea de greu de crezut, eu văd și o asemănare: ambele vederi se fac în numele siguranței noastre. Incredibil, dar oamenii recenți, aparent atât de preocupați de „libertate”, au acceptat cu entuziasm instalarea de camere în toate locurile publice posibile, instrumentul a devenit atât de ieftin și de performant, încât oricine îl poate purta la bordul mașinii, pe ghidonul bicicletei, la reverul hainei mascat într-o frumoasă insignă, în pixul de pe masă sau în brichetă. Că această proliferare monstruoasă a înregistratului nu a dus la ameliorarea siguranței personale, dimpotrivă, este o altă poveste, care ar merita un studiu aparte. Și aici apare deosebirea majoră între cele două „priviri” exterioare care ne privesc. Spre icoană mă duc eu, în deplină cunoștință de cauză, mă încredințez ei în totalitate, chiar asta vreau de la ea, să mă absoarbă integral, asta îi cer prin rugăciunea mea. Știu exact cine este în spatele ei, către cine se îndreaptă darul meu de prezență. Camera mă sur-prinde, mă ia pe nepregătite, mă arestează fără voia și știința mea, la întâmplare, doar pentru că am trecut prin acel loc în acel moment. Și, mai ales, și ăsta e lucrul cel mai grav, nu știu cine este în spatele camerei. Cine este cel care mă privește, care și-a însușit abuziv chipul meu, cu care poate face ce vrea în virtutea unei puteri incontrolabile? Sunt prizonier în efigie, ca într-un voodoo postmodern, dar care implică o putere cât se poate de reală pentru „șamanul” de dincolo de soft. E o depersonalizare de lagăr, o abolire a identității. Căci pentru divinul sau sfântul din icoană eu sunt unic, identitate personală. El mi se adresează numai în această calitate a mea, personală. Pe când, pentru Big Brotherul anonim, eu însumi sunt doar un chip fără identitate, un număr dintr-un șir infinit. Icoana mă așteaptă, mă primește, mă ocrotește, mă îmbrățișează, mă întregește. Camera mă abolește, mă invadează, mă devorează ca un cancer, pe nesimțite. Încerc să mă așez în perspectiva inversă pentru a deveni invizibil camerei, care astfel mă va pierde. Și vizibil Persoanei din lumina și netimpul icoanei.”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate

The Only Living Boy in New York

Publicat pe iulie 13, 2018 de mirabilissemper

un film frumos în care viața se împletește cu ficțiunea, despre iubire, relația părinte-copil, condiția de scriitor, maturizare. Fără titl1 Fără titlu2 Fără titlu3 Fără titlu4

Publicat în FILME | Comentariile sunt dezactivate

micronuvela lui Hemingway

Publicat pe iulie 11, 2018 de mirabilissemper

1484669515a7300124[1]

”Se spune că Ernest Hemingway lua masa cu prietenii într-un restaurant.
La un moment dat, a pus pariu cu aceştia că poate scrie o nuvelă foarte interesantă, într-o singură frază.
Apoi, ca să mărească miza, i-a invitat să parieze că o poate scrie în doar 6 cuvinte.
Fiecare dintre meseni a pariat 10 dolari.
Un minut mai târziu, Ernest a scris 6 cuvinte pe un şerveţel şi a strâns de pe masă potul.

Povestea lui în 6 cuvinte arată aşa:”

„De vânzare: pantofi bebeluș, niciodată purtați .” (”For sale: Baby shoes. Never worn”)

”Deşi această povestire este contestată de unii ca aparţinând lui, Ernest Hemingway s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi prozatori din secolul XX. Iată cum descria el rolul scriitorului în lume, în 1954, în discursul de primire a premiului Nobel:
„Scrierea, în cel mai bun caz, înseamnă o viaţă singuratică. Asociaţiile scriitorilor sunt cumva un paleativ pentru asta, însă mă îndoiesc că îmbunătăţesc scrierea. Scriitorul creşte ca prestigiu public în timp ce se descotoroseşte de singurătate, dar, astfel, opera sa se deteriorează. El îşi face lucrarea de unul singur şi, dacă este îndeajuns de bun, poate facă faţă eternităţii, sau este lipsit de ea, în fiecare zi.””

surse: