Mirabilissemper's Blog

La coadă la carne. Destul de multă lume cât să se umple o încăpere nu foarte generoasă. Miros de condimente, carne și parfum. Un parfum de toate felurile adie, umbra ființelor nerăbdătoare să ia cele necesare mesei de Florii și să plece fiecare în treaba lor. Niște doamne cu fuste lungi, cercei grei și copii oacheși cumpără și tot cumpără. Și coaste, și vreo 50 de mici puși în două tăvițe de poliester, și ce le mai face cu ochiul, de vreo câteva sute de lei. La coadă,  o femeie s-a săturat să aștepte ostentația cărnurilor  și rostește, printre buze, niște cuvinte. Bărbatul din fața femeii aude și înțelege cuvintele rostite bălmăjit, Cu câteva secunde mai devreme, tocmai ce își închisese telefonul, atenționat de vocea feminină din carcasă. Colega de coadă auzise ”închide telefonul, te aude toată lumea.” și îi venea să confirme asta, La duelul ăsta al ascultărilor cuvintelor celorlalți, bărbatul reacționează. Se vede că atâta a așteptat. Râde cu toate țesuturile adipoase aferente și trage o concluzie: ”De, doamnă, așa e în Românica!”. Ăsta e comentariul său la nepotolita lăcomie a femeilor care nu se mai desprind de galantarele carmangeriei. Replica asta clișeu o scoate din sărite pe femeia care își murmurase mai devreme lipsa de răbdare. Blestemă clipa în care nu și-a cenzurat pornirea de a da glas unei stări de nerăbdare. Bărbatul se uită spre ea și mai încearcă să spună ceva. Femeia întoarce capul. Privește afișele de pe perete și florile de plastic ce tronează pe lăzile  frigorifice. Se gândește că nu are nicio legătură cu țara starea de fapt. Și diminitivul acesta prostesc o enervează la maximum. ”România asta îi suportă și pe proști”, se gândește ea și pune capăt urgent  reflecțiile politico-sociale. Trebuie să fie zen, să nu se mai enerveze din orice. Bărbatul a tăcut. Dialoghează cu vânzătoarea care nu știe cine urmează la rând. Bărbatul cere 25 de mici. Nevasta i se alătură la ușă și pleacă amândoi fericiți. La coadă, continuă procesiunea cărnii și a banilor trecuți prin mâini înmănușate sau nu.  Femeia nerăbdătoare și-a luat și ea carnea tocată, a băgat-o alături de alte merinde, în sacoșa de pânză cu poza și citatul lui Cioran: ”Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior.” În exteriorul ei, în raza sa vizuală, se afla un cerșetor bine făcut, cu un păr de pictor boem și cu veșminte demne de  Francois Villon. Nu voia decât 2 lei, cu care, mai mult ca sigur, avea să-și procure licoarea amorțitoare de simțuri. Femeia, pe care o chema doar Maria, i-a aruncat în treacăt banii ceruți și a pornit mai departe, sătulă de alte analize pe texte enervante. Se simțea precum Fefeleaga lui Agârbiceanu,  din manualul de română al copilăriei sale. De altfel, toată generația sa știutoare de carte compara femeia împovărată cu acest personaj literar. Își căra sacoșele de pânză, răspândind în lume puțină cultură, prin citatele și chipurile frumoase desenate pe ele. Ochii de care vorbea pe sacoșă Cioran, atât de atenți la poezia străzii,  vedeau tălpile verzi ale pantofilor unui bărbat. În ritmul vioi al pașilor săi, tălpile sale desenau în aer niște volute verzi. Păreau că picioarele sale tocmai coborâseră dintr-un lan de verde și se murdăriseră de culoarea ierbii. Maria asista în direct la realizarea unei instalații de artă modernă, pe care ar fi numit-o Oraș cenușiu, fără flori de Florii, dar cu tălpi verzi alergătoare. Mai avea de mers până acasă.