Încă o preumblare la București

A  mai venit rândul unei plimbări la București, alături de elevi, care să învețe tradiția participării la Târgul de carte ”Gaudeamus” și a vizionării unei piese de teatru. Anul acesta, bobocii mei, fie că au cumpărat bomboane de la târg sau și-au potolit foamea de lectură cu hrană fizică, au respirat aceleași aer cu personalități din lumea culturală care merită a fi reținute de ei pentru meritele în promovarea valorilor artistice: Horia-Roman Patapievici, Ioana Pârvulescu, Ileana Mălăncoiu, Marta Petreu, Alex. Ștefănescu, Daniel Cristea- Enache, Mircea Cărtărescu. Am cumpărat cărți de Vlad Zografi sau Haruki Murakami, m-am simțit ca într-un labirint pe care l-am străbătut într-o viteză mult prea mare, dar, la sfârșit, am simțit că m-am încărcat de frumos care să mă ajute să rezist în fața lumii atât de maculate.

În ceea ce privește piesa de Teatrul Nottara, ”39 de trepte”, mă bucur că așteptările mi-au fost înșelate. Am urmărit o piesă foarte modernă, o adaptare originală a unei cărți scrise de John Buchan și a unui film realizat de Alfred Hitchcock. Elevii au urmărit cu mare atenție o piesă jucată într-un ritm alert, l-au așteptat cu nerăbdare pe Adrian Văncică, pe care îl știu din Las Fierbinți sau au intrat ei înșiși în rol, când actorii au interacționat cu publicul. Spectacolul s-a încheiat rotund cu motivul teatrului în teatru, folosind un decor minimalist și limbaje atât de variate pentru a transmite mesajul artistic. Clișeele cinematografice ale anilor 30 au fost pe rând destructurate, publicul intrând rapid în convenția în care o scară poate să reprezinte un pod, un avion de jucărie- un ditamai aparat de zbor, niște lăzi- banchete de mașină sau tren , paturi, o ușă- intrarea sau intrarea dintr-un spațiu etc.4 actori au jucat rolurile a 50 de personaje și au comunicat și nonverbal cu sala care a reacționat pe măsură. La sfârșitul piesei, când publicul s-a grăbit să se ridice în picioare și să aplaude până la înroșirea palmelor, mi-am adus aminte de reflecțiile actorului Marius Manole: ”Aplauzele la scenă deschisă. Iarăşi o prostie. E ca la operă. Cum ar fi să începi să aplauzi între bucăţi? E îngrozitor pentru cel care este pe scenă. Ei cred că aplauzele astea ne fac bine şi ne fac pe plac. De fapt, ne rup ritmul. Ne taie din elan. Eu trebuie să aştept să moară aplauzele ca să-ţi dau replică. Şi apare o burtă şi încă o burtă, iar spectacolul durează cu 10 minute mai mult. Şi zic unii: „păi da, că a fost un public bun!“. Nu, a fost un public prost, dacă a durat cu 10 minute mai mult!”

Publicat în evenimente | Comentariile sunt dezactivate pentru Încă o preumblare la București

duminică și instalații

”Nimic nu e ceea ce pare” este un adagiu contemporan, clamat de la dr. House, la fetele de liceu, dezamăgite prima oară în amor, până la babele trădate de alte surate care au ales drumul pelerinajului, în secret, cu cea mai mare discreție. Și asta înseamnă că aici va fi vorba despre aparențe false, despre  naivitatea umană sau altă ”virtute” a speciei sapiențiale? Nu știu și nici nu contează. Dacă nu e despre sex, dacă nu e vreo reflecție din puțurile gândirii nu interesează pe nimeni. Așa că ar putea fi vorba despre accidente de mașină, despre morți, despre vrăbiile care îmi maculează pervazul, dar îmi încântă gândurile nepipăite de nimeni azi, duminică, zi cu ceață și cu frunze care stau să cadă cu o viteză variabilă, pe care sigur Alexandru ar putea să o calculeze și mi-ar mai aduce multe completări privind fenomenul catamorfic, la pețiolul ajuns la inaniție.

O zi de duminică strânge multe scrâșnete de măsele, e un sfârșit pe care doar îndrăgostiții îl iubesc pentru că ei au toate substanțele necesare să vadă viața, stând cocoțați în mijlocul unui curcubeu. E multă liniște, dar și când încep corzile realității să vibreze să te ții. Dintr-un nimic se iscă un cataclism pentru că toți au toată disponibilitatea necesară, toleranța rafinată în weekend și sertărașele creierului golite și dezinfectate cu aer ozonat. E pace într-o zi de duminică tomnatică, în cartiere, gospodinele au terminat de prăjit multe chiftele, urmează marea devorare, timp în care copiii se vor bucura, mamele vor fi liniștite, și tații, în maiouri drăguțe, vor trebălui pe la diferite și complicate instalații. E bine. E încă dimineață. Paturile sunt încă încălzite de trupuri leneșe, care au chef de un  mic sindrom amnezic. În fața ochilor e televizorul pus pe un post de radio, cu muzică potrivită pentru cana de lapte din dreapta și cu telefonul și tableta din stânga. Toată tehnologia e în sprijinul chefului de viață cu care unii s-au trezit. Alții plănuiesc deja traseul drumeției care urmează să înceapă, alții privesc tortul aniversar ce va fi hăcuit la prânz. Dintr-un colț de fereastră se vede mult ruginiu neclintit. Câteva bețe îndreptate către cer se mai văd din același monument ruginiu și un acordeon cântă destul de tare pentru ora asta suspendată în nicăieri și niciunde. Urmează să bată Dumnezeu în țeava caloriferului să te anunțe că muzica nu se ascultă atât de tare, că viața are legile ei și tu trebuie să i te supui. E bine când Dumnezeu se ocupă și el de instalații, într-o zi de duminică.

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru duminică și instalații

Unei muze candide

Ea pipăie gândurile

căci ele îi sunt la îndemână.

Ascunsă în spatele universului

își atinge cuvintele, căci le iubește doar mute.

Ea știe cum e să pecetluiești aerul cu zâmbetul personal.

Ea e diafană, îi cad toate printre degete.

Îi plac zgomotele dogite și cum cade aerul peste tristețea sa.

Are colegi de indiferență și neprieteni de bârfe.

În față-i trec oameni prin viață.

Își face timp uneori să-i salute

și rămâne în continuare în banca sa.

 

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru Unei muze candide

egoism

Între o înmormântare reală și un parastas ficțional e și viață.

E un gând dintr-o duminică în care te-am iubit pentru tot nenorocul lumii.

Și cu toate astea nu mi-a păsat decât de mirosul pleoapelor tale.

 

 

Publicat în POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru egoism

DESPRE CORAN

”-Coranul e ca o mireasă sfioasă. Își va scoate iașmacul doar dacă vede că privitorul are o inimă blândă și milostivă. Apoi și-a îndreptat umerii și a întrebat: Care verset?

-Din sura Al-Nisa, am răspuns. Sunt unele părți din el în care se spune că bărbații sunt mai presus de femei. Spune chiar că bărbații pot să-și bată soțiile…(…)

Bărbații sunt proteguitori ai femeilor datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor; iar femeile evlavioase sunt ascultătoare și păzitoare ale celor care trebuie păzite în lipsa soților lor, pe care și Allah le păzește. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le! Dar dacă ele vă ascultă, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor: Allah este Cel Înalt, Măreț.

Când a sfârșit, Shams a închis ochii și a rostit același verset, de data asta într-o tălmăcire deosebită:

-Bărbații sunt sprijinul femeilor fiindcă Dumnezeu le dă unora mai multe mijloace decât altora și fiindcă cheltuiesc din bunurile lor pentru a le întreține. Așadar, femeile virtuoase ascultă de Dumnezeu și păzesc ce-i ascuns așa cum a păzit Dumnezeu. Cât despre femeile care simțiți că se împotrivesc, vorbiți-le ca să le înduplecați; apoi lăsați-le singure în pat ( fără să le faceți vreun rău) și culcați-vă cu ele ( când sunt doritoare). Dacă se deschid către voi, nu căutați vreo pricină ca să le învinovățiți. Fără îndoială Dumnezeu este înalt și măreț. Vezi vreo deosebire între cele două? a întrebat Shams. (…)

-Coranul e un râu năvalnic, a spus el. Cei ce îl privesc din depărtare văd numai râul. Dar pentru cei ce înoată în el, sunt patru cursuri. Precum soiurile deosebite de pești, unii dintre noi înoată mai aproape de oglinda apei, pe când alții înoată în apele adânci de dedesubt.(…)

-Cei cărora le place să înoate aproape de oglinda apei se mulțumesc cu înțelesul din afară al Coranului. Mulți oameni sunt astfel. Iau versetele prea după literă. Nu-i de mirare că atunci când citesc un verset precum cei din Al- Nisa, trag învățământul că bărbații sunt puși mai presus de femei. Căci tocmai asta vor să vadă.” (ELIF SHAFAK- ” Cele patruzeci de legi ale iubirii”)

 

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru DESPRE CORAN

”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

”Auzind că un poet beduin pe nume Qays se îndrăgostise fără nădejde de Layla și își pierduse mințile din dragoste pentru ea, fapt pentru care era strigat Majnun-smintitul-, califul a devenit curios în privința femeii care pricinuise o asemenea nefericire.

Această Layla trebuie să fie o ființă deosebită, s-a fi gândit el. O femeie cu mult deasupra altora. Pesemne o fi vreo zână fără pereche ca frumusețe și farmec.

Stârnit, curios, a folosit fiecare șiretlic cunoscut ca să găsească o cale de-a o vedea pe Layla cu ochii lui.

În cele din urmă, într-o zi Layla  a fost adusă la palatul califului. Când și-a dat jos iașmacul, Harun al- Rașid a fost dezamăgit. Nu că Layla ar fi fost urâtă, schiloadă sau bătrână. Dar nu era nici grozav de nurlie. Era o ființă omenească cu nevoi omenești obișnuite și câteva cusururi, o femeie simplă, ca atâtea altele.

Califul nu și-a ascuns dezamăgirea.

-Tu ești cea după care-i înnebunit Majnun? Păi, arăți cu totul obișnuit. Ce ai așa deosebit?

Layla i-a aruncat un zâmbet.

-Da, eu sunt Layla. Dar tu nu ești Majnun, a răspuns ea. Trebuie să mă vezi cu ochii lui Majnun. Altminteri nu vei putea dezlega niciodată taina aceasta care se cheamă iubire.”

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

fără răbdare

Azi mă simt mai bătrână decât toamna asta atât de veche

Deși oamenii îmi zâmbesc și soarele e pe strada pe care mă plimb uneori.

Nu mă înspăimântă nimic, nu mă sperie ploile viitoare.

Azi mă simt fără răbdare și toleranță, fără îngăduință față de nenoroc, fără ochelari cu lentile curcubeice.

 

Publicat în ale vieții, POEZIE | Comentariile sunt dezactivate pentru fără răbdare

ELIF SHAFAK- ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

„Într-o zi Moise mergea de unul singur prin munți, când a zărit în depărtare un păstor. Omul stătea în genunchi, cu mâinile ridicate către cer, rugându-se. Mare a fost încântarea lui Moise. Dar când s-a apropiat, uluirea i-a fost la fel de mare auzind rugăciunea păstorului.

-O, preaiubite Doamne, Te iubesc mai mult decât Îți poți da seama. Sunt gata să fac totul pentru Tine, numai poruncește-mi. Chiar de mi-ai cere să ucid oaia cea mai grasă din turmă în numele Tău, aș face-o fără șovăială. Tu ai frige-o și i-ai pune seul cozii în orezul Tău ca să- l faci mai gustos.

Moise a mai înaintat câțiva pași, ascultând cu luare-aminte.

-După aceea Te-aș spăla pe picioare, Te-aș curăța în urechi și Te-aș despăduchea.

Auzind destul, Moise curmă ruga păstorului, strigând:

-Oprește-te, om neștiutor ce ești! Ce crezi că faci? Crezi că Allah mănâncă orez? Crezi că Allah are picioare ca să i le speli? Asta nu e rugăciune. E blasfemie curată.

Năucit și rușinat, păstorul și-a cerut iertare de mai multe ori și a făgăduit să se roage ca toți oamenii cuviincioși. Moise l-a învățat câteva rugăciuni în după-amiaza aceea. Apoi a plecat pe drumul lui, grozav de mulțumit de sine.

Dar în noaptea aceea, a auzit un glas. Era Allah.

-O, Moise, ce-ai făcut? L-ai ocărât pe bietul păstor și n-ai izbutit să-ți dai seama cât de drag Îmi era. Poate că nu spunea lucrurile cuvenite în felul cuvenit, însă era sincer. Inima lui era curată și gândurile îi erau bune. Mă simțeam mulțumit de el. Poate că vorbele lui au fost o blasfemie pentru urechile tale, însă pentru Mine erau o dulce blasfemie.

Moise și-a înțeles îndată greșeala. A doua zi, dis-de-dimineață, s-a întors în munți să-l vadă pe păstor. L-a găsit iarăși rugându-se, însă de data asta se ruga așa cum fusese învățat. În hotărârea lui de-a se ruga cum se cuvine, se bâlbăia, cu totul lipsit de bucuria și ardoarea rugăciunii sale dinainte. Căindu-se pentru ce făcuse, Moise îl bătu pe păstor pe spinare și îi spuse:

Prietene, am greșit. Rogu-te, iartă-mă. Roagă-te în felul tău. Are mai multă trecere în ochii lui Allah.

Păstorul a fost uimit să audă una ca asta, însă ușurarea i-a fost și mai adâncă. Totuși n-a vrut să se întoarcă la vechile rugăciuni. Dar nici n-a rămas în rugăciunile canonice învățate de la Moise. Găsise de-acum o nouă cale de-a vorbi cu Allah. Deși mulțumit și binecuvântat în credința sa naivă, lăsase în urmă treapta aceea-dulcea lui blasfemie.

-Așadar, vezi, nu judeca felul în care alți oameni întră în legătură cu Dumnezeu, a încheiat Shams. Fiecare are calea lui și rugăciunea lui. Allah nu se ia după cuvintele noastre, ci privește până în străfundul inimilor noastre. Nu ceremoniile sau rândurile au însemnătate, ci dacă inimile noastre sunt îndeajuns de curate sau nu.”

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru ELIF SHAFAK- ”Cele patruzeci de legi ale iubirii”

mai nou…

Mai nou, agrement înseamnă acord, weekendurile sunt din ce în ce mai pline la mare sau la munte, lumea e interesată de bătăi cu apă, fetele cuminți se vopsesc într-un  melanj din culoarea lui Morcoveață și a lui Marilyn Monroe, pentru că ele ar vrea să termine cu capitolul conformist din viața lor și ar vrea să o vireze ușor către strada femeilor nebune și abordabile. Mai nou, e frig; atât de frig cum n-a mai fost într-o dimineață de august, în ultima sută de ani. Ca în fiecare an, deși e împotriva normelor bisericești, lumea se pregătește să ureze la mulți ani, de Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.  În rest, aceleași platitudini, dar  reflectez la afirmația auzită într-un interviu: frica naște frică. E greu să înveți să trăiești optimist, senin, fără nicio temere, gândindu-te că trebuie să răzbești cumva. Mai nou, clișeele sunt uneori drăguțe. Migliori auguri!

Publicat în ale vieții | Comentariile sunt dezactivate pentru mai nou…

despre îmbătrânire – Gabriel Liiceanu

„2 iunie

Cum îți dai seama că ai îmbătrânit? Constatând că ceea ce pentru tine a fost biografie a devenit istorie pentru alții.[…] 

Îmbătrânirea, exprimată în termeni kantieni, presupune o schimbare a domeniului de referință . Fiecare generație reprezintă aproape o altă specie de umanitate, pentru că fiecare generație se raportează, biografic, la alt domeniu de experiență. Prin experiența ei directă ea nu mai are acces la evenimentele la care avea generația precedentă. Ea «accesează» un alt câmp de experiență. Așadar, cu cât partea de evenimente trăite care nu se suprapune cu a celor de dinaintea ta este mai mare, cu atât ești mai bătrân. Devii bătrân când începi să le povestești celorlalți ceea ce ai trăit tu. Povestind, ești mândru, pentru că în fond cunoști și poți relata o experiență de care ceilalți nu au avut parte. Abia apoi realizezi că povestirea te zidește în propria ta singurătate și că ceea ce în primă instanță părea că-ți dă un prestigiu termină prin a te arunca în cotlonul revolut al lumii tale.

(Corolar: a ști istorie înseamnă a avea vârsta tuturor generațiilor de dinaintea ta. A fi nespus de bătrân. Sau dimpotrivă: a ieși din jocul  «tânăr-bătrân» al evenimentelor trăite în chip nemijlocit.)” – (fragment din volumul Ușa interzisă)

 

Publicat în CĂRȚI | Comentariile sunt dezactivate pentru despre îmbătrânire – Gabriel Liiceanu