Mirabilissemper's Blog

Din seria cărţilor recomandate în podcasturi (Cătălin Striblea în „Vorbitorincii”) face parte şi Small Fry. O poveste de viață și de familie scrisă de Lisa Brennan- Jobs, apărută în 2021, la editura Humanitas, în traducerea lui George Arion jr..

Autoarea cărții este jurnalistă și scriitoare, fiind fiica lui Steve Jobs, celebrul cofondator al firmei Apple Computer. Este de la sine înțeles că relația Lisei Brennan- Jobs cu tatăl său este centrul de interes al acestei cărți memorialistice de maturizare, cum o numește scriitoarea. În perioada apariției cărții, aceasta a acordat interviuri unor jurnaliști români, arătând o fire deschisă și dorința de a clarifica multe aspecte privitoare la volum. Ea mărturisea că scrierea cărții a durat aproximativ un deceniu, nega interesele pecuniare care ar fi putut-o determina să conceapă volumul de „memorii adevărate”, vorbind despre Small Fry ca fiind și o „creație literară” cu personaje, față de care a simțit uneori nevoia „să-și arate mușchii”. Accentua faptul că experiența scrierii a fost una cathartică, terapeutică, vindecătoare: „Când termini de scris așa ceva, te simți destul de puternic. Simți că stai pe propriile picioare.[…] E o carte despre cum te împaci cu cineva care ți-a făcut și bine, și rău. ”

În interviuri, Lisa Brennan- Jobs își apară tatăl, găsește explicații pentru orice întâmplare care l-ar putea incrimina (la începutul vieții nu i-a recunoscut paternitatea, nu s-a ocupat permanent de traiul Lisei, după ce aceasta a plecat la facultate, comunicarea dintre ei s-a rupt o perioadă etc.), identificând ca argumente pentru copilăria fericită, natura ei veselă, ținutul solar în care a trăit, școala particulară minunată la care a învățat, terapia psihologică de care s-a bucurat: „Nu este o carte despre suferință, nu am avut o copilărie suferindă.”

„Romanul” vieții Lisei, din perioada copilăriei până la sfârșitul adolescenței, al plecării din Palo Alto la facultate, la Harvard, și al morții tatălui respectă un traseu cronologic, dar surprinde fragmente existențiale, ca într-un puzzle biografic, pe care memoria selectivă și afectivă le scoate la suprafață. Cartea este simetrică, deschizându-se și sfârșindu-se cu ultimele întâlniri dintre tată și fiică, cu împăcarea dintre cei doi, discuțiile dintre ei fiind un remediu pentru durerea sufletească: „ Așteptase să-și ceară iertare până când aproape nu mai rămăsese nimic din el. Asta așteptasem să aud. Parcă mi-ar fi turnat apă rece pe o arsură.” Tatăl își întreabă fiica dacă va scrie o carte despre el și repetă plângând: „Rămân dator.” Datoria părintelui, probabil, că e o încercare de eternizare a legăturii dintre ei, din perspectiva fiicei, chiar cartea aceasta ar putea fi o obligație pe care el și-a plătit-o (după cum mărturisea scriitoarea în interviul acordat lui Cătălin Ștefănescu).

Mottourile aflate pe prima pagină a volumului sunt reprezentate de un fragment din „Pericle, prinț al Tyrului” de William Shakespeare și de un citat din romanul lui Saul Bellow, „Darul lui Humboldt” („Era o experiență curioasă să te știi sursa nerecunoscută a acestei atracții publice și să îngheți în zloată- îți dădea senzația că ești o prezență fantomatică.”). Textul shakespearian, prin întrebarea celui de-al treilea pescar și replica întâiului pescar, este dominat de comparația existenței peștilor cu cea a oamenilor, cei bogați fiind identificați cu balenele care devorează plevușca și „nu se lasă până nu înghit parohia, biserica, clopotnița, clopotele și tot ce mai rămâne.” Scriitoarea avertizează astfel asupra prejudecăților legate de imaginea celui bogat, contrabalansând reprezentarea publică a tatălui său cu cea din viața de familie, dezvăluind vulnerabilitățile, ciudățeniile, cu alte cuvinte, dimensiunea umană a celui considerat genial. Nu întâmplător, Lisa Brennan- Jobs întărește în public afirmația că această scriere nu este o acuzație, ci prezintă scene din istoria lor comună.

Citatul din Saul Bellow anticipează condiția contradictorie a lui Steve Jobs în viața fiicei sale, de multe ori, mai ales la începutul vieții sale, acesta fiind o „prezență fantomatică”: „m-am întrebat dacă nu cumva era o variantă fantomatică a persoanei mele de acum, care ne însoțea pe mine copil și pe mama.” Fragmentul, în egală măsură, poate anticipa și trăirile autoarei, nesiguranța, singurătatea și nevoia de a fi iubită și apreciată de cei din jurul său. De pildă, în perioada în care a locuit în casa lui Steve Jobs, fiica acestuia a descris frigul din camera sa, singurătatea sa, faptul că tatăl său nu-i spunea noapte bună la culcare. O secvență care poate fi pusă în acord cu mottoul prezentat este cea a nașterii fratelui său, venit pe lume în circumstanțe fericite, spre deosebire de ea care considera că nu fusese „născută cum trebuie”, neavând tatăl alături, la începutul vieții. Sunt multe episoade în care Lisa se simte ca o fantomă, cerându-și dreptul la existență chiar și în fotografiile de familie.

O secvenţă care este recurentă în toate părţile cărţii memorialistice, străbătând ca un fir roşu întreg volumul (după cum recunoaște și autoarea, spunând că nu a planificat neapărat acest lucru) este întrebarea adresată lui Steve Jobs, legată de numele Lisa al primului computer inventat de acesta. Toată copilăria, Lisa și-a făcut curaj să-l întrebe despre numele „calculatorului eșuat” care i „se întipărise în identitate”, un posibil răspuns pozitiv însemnând apartenența fiicei la universul tatălui: „ Odată ce ar fi recunoscut – da, am numit un calculator după tine – toate s-ar fi așezat la locul lor. El urma să acopere golurile, să cumpere mobilă, să spună că se gândește la mine tot timpul, însă nu reușise să ajungă la mine.” Răspunsul pozitiv la această întrebare importantă pentru scriitoare vine într-o secvență povestită la sfârșitul cărții, când, de data aceasta, Bono, solistul trupei U2, la o cină, e interesat de numele primului calculator Apple:

„- Ia spune-mi, calculatorul Lisa a fost numit după ea?

A urmat o pauză. M-am pregătit pentru lovitură – pentru răspunsul lui.

Tata a ezitat, s-a uitat în farfurie preț de o clipă care a durat o veșnicie, apoi din nou la Bono.

– Da, a zis.

Mi-am îndreptat spatele.

-Așa am crezut și eu, a zis Bono.

-Da, a spus din nou tata.

I-am studiat chipul tatei. Ce se schimbase? De ce recunoscuse acum, după atâția ani? Bineînțeles că era numit după mine, mi-am zis atunci. Minciuna lui mi se părea acum monumentală. Am simțit o putere nouă care-mi umfla pieptul.

-E prima oară când a spus da, i-am zis lui Bono. Mersi că l-ai întrebat.

Oamenii celebri parcă aveau nevoie de alți oameni celebri în preajma lor ca să se destăinuie.”

Small Fry este o carte și despre alte prezențe din viața autoarei. Este un necesar act de a reaminti figurile importante ale celor care i-au marcat existența scriitoarei. În ciuda numeroaselor conflicte cu mama sa, artista Chrisann Brennan, scriitoarea îi aduce, indirect, un elogiu acesteia. Ea este cea care îi așază imaginea tatălui în istoria familiei lor, substituind în primii ani și rolul patern: „Când părinții mei erau împreună, simțeam cum ceva din mine se așază la locul lui, la fel ca închizătoarea magnetică a portofelului.”

Mona, sora biologică a tatălui (care fusese adoptat), spre deosebire de părinții săi, făcuse facultatea și masteratul. Ea este o femeie înțeleaptă care este privită cu admirație de copilul Lisa, restabilind ordinea în momentele în care Steve „refuza să plătească pentru lucruri mărunte și mari deopotrivă”. Ron, unul dintre iubiții mamei, inginer la NASA, este evocat în secvența în care o duce pe Lisa la al său loc de muncă, pentru a se juca la simulatoarele de zbor. În seara aceea, fetița simte nevoia să scrie apăsat în jurnal că îl iubește pe tata, adică pe Steve Jobs, nu pe Ron. Laurene, soția tatălui său, femeia care părea mereu încrezătoare, este descrisă ca nefiind hippioată sau boemă, în stare de fapte mărețe din moment ce „pusese mâna” pe Steve. Cunoscătoare a etichetei și protocolului, Laurene o inițiază pe Lisa în acest domeniu. Sentimentul de apropiere dintre ele nu s-a păstrat foarte mult, relațiile dintre ele variind. Laurene este autoarea celebrei replici: „Suntem pur și simplu niște persoane reci” spusă în cabinetul psihologului, în fața Lisei și a tatălui său, atunci când adolescenta încearcă să îi convingă pe aceștia să conștientizeze natura relațiilor dintre ei. Kevin și Dorothy, vecinii lui Steve Jobs, la care Lisa se mută după o ceartă cu tatăl său sunt cei care plătesc taxa din ultimul an de facultate. După absolvire, fondatorul Apple le va restitui acestor binefăcători costul cheltuielilor „făcute cu mine, inclusiv zboruri, cărți, vacanțe și haine de școală.”

Oamenii în jurul cărora gravitează existența scriitoarei nu sunt aduși împreună de iubire, ci de faptul că împărtășesc aceleași valori, după cum susține și tatăl scriitoarei în discursul ținut la ceremonia nunții sale cu Laurene.

Relația lui Steve Jobs cu banii marchează viața scriitoarei Lisei Brennan- Jobs. Deși aceasta, până la moartea tatălui său, nu-și dorește decât afecțiunea lui, ea nu înțelege firea cumpătată a magnatului și hachițele de om imprevizibil, care îi îngreunează traiul fiicei sale: „Am crezut că era reținut numai cu mine, că numai mie refuza să-mi ia blugi, sau mobilă, sau să-mi repare caloriferul, și că în rest era generos. Mi-era greu să înțeleg cum poate cineva cu atâția bani să creeze sentimentul de puțin, cum poate să nu ne răsfețe.”

În privința semnificației titlului cărții memorialistice, sintagma ”small fry” are înțelesul de „pește mic”, „plevușcă” și sensul conotativ de „om insignifiant, lipsit de importanță”. Scriitoarea respinge semnificația depreciativă și mărturisește că era o formulă de alint pe care i-o adresa tatăl atunci când patinau. Astfel, titlul este o invocare a afecțiunii, o pledoarie pentru nevoia de iubire, pe care a clamat-o în copilărie și tinerețe.

Dincolo de a fi simple pagini siropoase sau lacrimogene, întâmplările din viața Lisei Brennan- Jobs sunt rememorate cu duioșie și accente lirice. Secvența ceremoniei împlinirii a zece ani este descrisă cu talent scriitoricesc, fără ostentații artistice. Meritul este și al traducătorului George Arion jr.: „La sfârșit, ne-am plimbat cu toții prin întunericul nopții, iar eu am mers între ai mei, ținându-i de mână. Eram în extaz. Brațele mele erau asemenea cratimei care avea să-mi fie adăugată la nume, unind cele două părți.”

Trimiterile culturale, artistice, livreşti sunt interesante mai ales pentru cititorii tineri, care pot privi cartea ca pe una care să-i inspire, în care să se regăsească datorită anumitor preferinţe, gânduri, atitudini ale personajelor. În secvența în care micuța Lisa visează la o casă în care să fie fericită alături de mama sa, autoarea vorbește de fascinația pentru povestea „Fetița cu chibriturile”. În clasa a șasea, fiica lui Steve Jobs este lăudată prima oară pentru o temă în care scrie despre Harriet Tubman, susținătoare și activistă a aboliționismului. În vara dinaintea clasei a șaptea, autoarea vizionează piesa shakespeariană „Poveste de iarnă” și admiră interpretarea personajului Hermione, care îl convinsese pe rege să creadă că este o statuie. De asemenea, scriitoarei îi plăcuse cartea „”The Forest People” care prezentase lumea pigmeilor Mbuti din Congo, aceasta se uită la ”Masterpiece Theatre”, o serie britanică de piese de teatru , iar mama îi citește înainte de culcare din „Alice în Țara Minunilor” și din jurnalele lui Andy Warhol. Alături de părinții săi, Lisa a vizionat la Stanford Theatre filmul „Cetățeanul Kane” și l-a văzut pe tatăl său plângând la sfârșitul filmului „Cinema Paradiso”.

Cele mai emoționante pagini ale cărții Small Fry. O poveste de viață și de familie sunt cele care rememorează despărțirea scriitoarei de tatăl său, dorința de a îi da drumul acestuia să plece în lumea de dincolo:

„- E ultima oară când o să mă vezi, mi-a spus. Trebuie să-mi dai drumul.

– Bine, am zis.

Dar nu l-am crezut pe de-a-ntregul și n-aș fi crezut că avea să moară cam o lună mai târziu.[…]M-am așezat lângă el pe pat.

-N-am petrecut suficient timp cu tine când erai mică, mi-a zis. Îmi doresc să fi stat mai mult timp împreună.

[…] îmi dădusem seama cât de norocoasă eram: apucasem să-l cunosc înainte să fie ultrafaimos, pe vremea când era sănătos și putea să iasă cu rolele. Îmi imaginasem că o să petreacă mult mai mult timp cu toți ceilalți decât cu mine, dar acum nu mai eram atât de sigură. S-a uitat în ochii mei și au început să-i curgă lacrimi.”

Cartea Lisei Brennan- Jobs aduce în fața cititorilor o poveste de viață captivantă, având o perspectivă onestă asupra existenței unei personalități publice. Autoarea nu numai că dezvăluie momentele intime și delicate din viața sa cu Steve Jobs, dar scoate în evidență propria evoluție ca individ.

LOREDANA STAN

LOREDANA STAN este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Viteazul” din Slobozia, autoarea volumului de poezii „Mirabilis semper”, 2023

(cronica romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier)

Într-unul dintre podcasturile „Vorbitorincii” scriitorul Radu Paraschivescu prezenta în câteva cuvinte romanul Clara citește Proust de Stéphane Carlier, apărut în acest an la editura Humanitas Fiction (colecția Raftul Denisei), în traducerea Mădălinei Ghiu: „Este o carte foarte fin scrisă […] pe care o citești într-o zi. […] Cartea asta este și odihnitoare și răsplătitoare, rămâi cu un gust foarte bun.” De asemenea, un TitTok în limba italiană invita convingător la o lectură a volumului recent apărut: „Dacă nu ați citit niciodată opera lui Proust, atunci trebuie să citiți „Clara citește Proust” de Stéphane Carlier, publicată de Einaudi. Dar dacă ați citit Proust și a sa „În căutarea timpului pierdut” citiți-o oricum, pentru că este un adevărat deliciu literar.”

Scriitorul Stéphane Carlier nu este foarte cunoscut în spațiul cultural românesc. De altfel, Clara citește Proust este primul roman al său tradus la noi. Contul său de Instagram îl prezintă ca autor al romanelor  „Clara lit Proust”, „Le Chien de Madame Halberstadt” „L’Enterrement de Serge” și al altor „friandises” („bunătăți/delicii”). Născut în 31 august, scriitorul posta cu o zi înainte de aniversare coperta ediției în română a celei mai recente creații a sa, considerând-o un cadou, declarându-se în comentarii încântat, ca și cititorii săi. Într-un mesaj adresat cititorilor români pe YouTube, Stéphane Carlier își anunța sosirea în țara noastră în noiembrie, probabil cu ocazia Târgului de Carte „Gaudeamus”. Așadar, cartea se pare că are toate datele unui roman de succes și că s-a născut sub cele mai bune auspicii, apărând în Franța în anul centenarului morții scriitorului Marcel Proust.

Titlul romanului conține un fel de spoiler, conducând lectura către condiția eroinei cărții, Clara, o cititoare care va descoperi noi dimensiuni ale sale și ale lumii, eliberându-se de orice prejudecăți, cu ajutorul operelor lui Proust. Această interpretare este susținută și de mottoul cărții, afirmația Virginiei Woolf întregind mesajul romanului, legat de puterea ficțiunii de a elibera mintea și spiritul omului: „Ceea ce contează este să te eliberezi, să-ți descoperi propriile dimensiuni, să refuzi orice îngrădire.”

Cele trei părți ale cărții lui Stéphane Carlier („Cindy Salon”; „Marcel”;  „Clara” ) și Epilogul acesteia prezintă parcursul existențial al personajului principal, o coafeză de 23 de ani, sensibilă, iubitoare de frumos, implicată într-o relație monotonă cu JB, pompierul atrăgător, înzestrat cu remarcabile calități fizice, de care sunt încântați toți apropiații Clarei.

Fiecare parte a romanului este alcătuită din mici capitole, fără titluri, unele având câteva rânduri, cu aparența unor consemnări realizate din perspectiva unui narator care nu știe chiar totul despre personajele sale, privind cu surpriză acțiunile unor personaje. Astfel, primele capitole prezintă imaginea salonului de coafură, denumit „Cindy”, un topos în jurul căruia gravitează existența personajelor cărții: Jacqueline Habib, proprietara, Nolwenn, coafeză, Patrick, un coafor excentric, „articolul de lux” din salon, clienți vechi, dar și prezențe providențiale care deturnează sensul vieții personajului principal de la traseul cumva stabilit. O asemenea prezență este bărbatul anonim, ce intră în salonul de coafură într-o zi de toamnă (situația-intrigă). Cu înfățișare de artist, cu gesturi elegante, el stârnește în Clara aspirații care nu au legătură cu viața prezentă. Bărbatul, ca un personaj fantomatic, dispare în neant, așa cum a apărut, dar lasă în urma lui o carte din colecția „Livre de poche” („Swann,”) pe care Clara o deschide ca pe un text oracular: „Se gândește din nou la bărbat, la misterul lui, la nervozitatea lui grațioasă. Nu se mai întorsese la salon. Dacă lăsase cartea intenționat? Privește titlul și coperta. O femeie într-o rochie frumoasă de muselină și un băiețel cu obrajii trandafirii. Un detaliu dintr-un tablou vechi. O deschide, o răsfoiește. observă o pagină cu colțul îndoit. O frază fusese subliniată cu un pix albastru. Ai un suflet frumos, de o calitate rară, o fire de artist, nu o lipsi de ceea ce îi trebuie.” 

Cartea, ea însăși un personaj, strecurată în geantă de Clara, abandonată apoi pe masa din sufragerie, privită cu dezinteres de JB, aruncată pe jos de către motanul celor doi tineri și așezată în biblioteca de pe hol, va hiberna în acest cuib vreme de cinci luni și mai bine. Momentul imersiunii în lectură se produce natural, Clara părăsind amintirea clientului seducător din salon, care lăsase acolo un mic volum, dar mângâind cu ochii cuvintele devenite „furnici aliniate” ce descriu gesturile și gândurile unui alt bărbat care se trezește dintr-o picoteală vesperală, chinuit de nesomn. Din acest moment, Clara pătrunde în universul cărților lui Marcel Proust, ajutând-o să înțeleagă că lumea are noi sensuri, revelându-i lucruri de care nu știa că e capabilă, femeia metamorfozându-se într-o cititoare pricepută, în stare să descifreze cu răbdare și perseverență limbajul tuturor volumelor din ciclul „În căutarea timpului pierdut”: „Lectura a fost cea care i-a trezit această amintire (n.n. imaginea unui tablou, probabil „Femeia cu umbrelă” de Monet), de parcă până acum ar fi fost ascunsă în spatele unui paravan pe care Proust l-ar fi dat la o parte cu infinită delicatețe.”

Lectura pune stăpânire pe viața Clarei, devine și un act de mândrie, aceasta pendulând permanent între viața sa anostă și lumea ficțională, comparând mici detalii din universul cotidian cu amănunte din cărțile lui Proust. Tânăra cititoare ratează coborârea din autobuz pentru că este captivată de celebra secvență a  madlenei, experimentând pe propria piele procedeul memoriei involuntare, povestind episodul și comentându-l la salonul de coafură. Eroina romanului se comportă ca un bookstagrammer contemporan („ I s-a părut fermecătoare această carte […] și i-a făcut o fotografie pe care a postat-o pe Instagram, după ce a aplicat filtrul Juno și a asociat hashtagurile marcelproust, alarecherchedutempsperdu, alombredesjeunesfillesenfleurs și roman.”), constatând și ea că pozele cu pisici sunt mai populare decât cele cu cărți: „Fotografia ei primise zece like-uri. Prin comparație, cea mai populară fotografie a ei, cea a motanului care se refugiază în geanta de sport a lui JB și-i rămâne doar capul ieșit în afară, obținuse o sută nouăzeci și trei.” Apreciază lectura pentru că necesită lentoare, dar și vigilență și concentrare, Clara trăgând concluzia că „Proust este yoga ei”.

În coaforul doamnei Habib, femeia care îl venerează pe Jacques Chirac și are nostalgia Parisului în care a locuit cândva, Clara dobândește reputația de cititoare de Proust, împărtășindu-și pasiunea pentru lectură cu alți clienți ai salonului, precum Claudie Hansen, șoferița autobuzului școlar, care încearcă să învingă „dezacordul dintre cele două sexe ale ei”. Pentru Claudie, „Swann”  a fost salvatoare, cartea făcând-o să nu se mai simtă singură, vindecând-o de angoasa unei vieți trăite chinuitor: „Am deschis cartea într-o dimineață, o frumoasă dimineață de toamnă în parcul spitalului, și a fost o încântare. Totul mi-a vorbit imediat. Acea delicatețe, acel simț al frumosului. Acel om pe care fragilitatea sa l-a forțat să trăiască în izolare, care a dedicat pagini întregi momentelor când adormea sau descrierii unui tufiș de păducel. El avea la fel de puțin loc în lume ca și mine. Nu mai eram singură. Eram salvată.”

Discuțiile dintre Claudie și Clara se pot constitui în minitratate sui-generis (explicate pe înțelesul vulgului pentru care Proust este un „somnifer instantaneu” ) despre frumusețea cărților scriitorului francez și despre trăsăturile care definesc operele „mari”:

„- «În căutarea timpului pierdut» este o carte foarte organică. Vorbește mult despre corp, despre piele. Proust descrie hainele cu atâta precizie că ne simțim corpurile de dedesubt. Corpuri muncite de dorință. De aceea personajele lui au adesea obrajii roșii.[…]

-Așa se întâmplă cu o carte mare. Simțim adesea nevoia să ne întoarcem. Fără îndoială, pentru a fi siguri că nu am ratat nimic. În orice caz, o să te bucuri de «Guermantes», e plin de scene de salon comice.„

De altfel, cartea este presărată cu fragmente din operele scriitorului francez, explicând prin vocea „coafezei care îl citește pe Proust”, într-o manieră originală, impactul secvențelor proustiene ultracunoscute asupra cititorului contemporan.

Metamorfoza Clarei într-o „proustiană” se produce pe fundalul veștii că JB o părăsește, ea gândindu-se doar că el ar fi putut aștepta seara pentru a face marele anunț, pentru că „nu va putea citi «Guermantes» acum”. Clara ascunde suferința plecării iubitului, revelația lui Claudie că tânăra are voce precum parfumul de păducel și că ar trebui să-l citească și altora pe Proust încheie partea a doua a romanului și deschide o altă etapă în viața personajului principal. Astfel, Clara ajunge să reînvie o ocupație a tinerelor educate, din secolele trecute, care citeau cu voce tare în saloanele din înalta societate, făcând același lucru în casa doamnei Renaud, dar și la un festival stradal. Este încurajată de către cei apropiați în proiectul inedit al lecturilor publice din cărțile lui Proust, Patrick concepându-i un afiș care promovează evenimentul, doamna Habib învoind-o de la serviciu.

Printre cei prezenți la festivalul de stradă, dansatori de breakdance, saltimbanci, cântăreți, actori ai unor spectacole de tip performance, lecturile publice realizate de Clara par sortite eșecului, la primele întâlniri neparticipând nimeni, apoi reușind să găsească adepți, grație sfaturilor unor  tineri artiști. Lecturile îi provoacă tinerei momente de fericire, aducând împreună angajații salonului de coafură, care percep evenimentul drept unul ieșit din comun, de sărbătoare: „Și mai târziu, acest dar,  această recompensă, când […] îi recunoaște pe doamna Habib, Nolween și Patrick. Jacqueline, la fel de elegantă de parcă ar fi asistat la o ceremonie de acordare a Legiunii de Onoare la Elysee, Patrick, într-un tricou negru […], Nolween, făcându-i semn cu mâna. O cuprinde o emoție, pe care o ține la distanță în timp ce citește. ”

Epilogul subintitulat „Va trebui să-i spui” transmite în cinci pagini mesajul acestui roman care devine o „poveste moralizatoare” pe Clara o lasă moștenire fiicei sale. La sfârșitul cărții generațiile se întâlnesc, Nolween continuă tradiția salonului de coafură al doamnei Habib, Isabella, alături de mama sa, Clara, vizitează locurile din trecutul acesteia când a înțeles că trebuie să își dedice viața operelor literare  pentru a le face auzite.

Dincolo de toate caracterizările aduse romanului Clara citește Proust de Stéphane Carlier, majoritatea privitoare la omagiul adus scriitorului Marcel Proust și literaturii, în general, mi se pare necesar a evidenția că acest volum este o pledoarie în favoarea lecturii, susținând beneficiile cititului și prezentând într-o formă inedită tipuri diferite de lecturi și de lectori.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare – volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025