Mirabilissemper's Blog

Râsul tău e fundalul sonor al neputințelor mele.
Zgâlțâitul ființei tale mă clatină din temelii,
Îmi desface armăturile una câte una,
Cu care țineam la adăpost ce mai puteam din mine.
Și eu aud și văd numai în ritmul spasmodic al fericirii tale.
Ochelarii te ajută să râzi atât de bine.
Oasele umerilor tăi se arcuiesc fericit.
Și eu te privesc și îmblânzesc vorbele din jurul ființei mele.
Sufletele noastre sunt tupilate după stele.

Loredana Stan

Se pare că a venit primăvara. Lumea e fericită, iese din hibernare. Între liveurile murivalești, niște simulări energofage și alte gânduri cotidiene, viața e frumoasă. Un copil curios bate la o ușă ferecată, altul, din tavan, trimite ropote de pași și reprize de plâns, un Murivale spune cum a auzit el prima oară de Maria Callas (la Teatrul Municipal din Timișoara, în 1977) și cum a visat-o pe divă azi-noapte. Alții nu visează, dorm pentru că trebuie și au o viață nocturnă legănată de sunete marine din ecrane smart. Provocări nema, viață, pe bune, cu stiloul roșu în mână.

„Printre altele, bătrânul poet îi povestise că, într-o anumită perioadă a vieții lui, Vintilă Ivănceanu vorbea despre sine numai la persoana a III-a feminin- în special când avea de comunicat ceva cu adevărat personal. Nu spunea, de pildă, «Sunt teribil de trist»- ci «Ele sunt foarte triste astăzi». Iar restul conversației decurgea urmând acordul respectiv în persoană, număr și gen. […] Pe aceleași trepte ele le-au văzut, tot în anul I, pe Mircea Ivănescu, însă n-au îndrăznit să se apropie de el, ca să îi arate poemele care le ardeau în buzunarul interior al gecii de blugi. La sfârșitul toamnei, ele aveau să părăsească pentru o vreme treptele, fiindcă Tata urma să se spânzure. Fusese muncitor la fabrica de săpun Steaua, dat afară în minunații ani iliescieni ’90 și, eșuând în toate încercările de angajare, nu găsise alt răspuns la întrebarea lui.[…] Ele au vrut să renunțe la facultate, să se angajeze pentru a-și crește cei patru frați mai mici, însă Mami nu le-a dat voie. S-au întors deci la facultate, au luat bursă pentru a ține casa alături de Mami, au muncit sporadic (culegătoare de coacăze, vopsitoare ale structurilor metalice din acoperișul sălilor de sport, hamale la en-gros-ul Roza vânturilor, numit așa după Nae Ionescu sau după Eugene Sue, ele îl detestau pe primul și îl adorau pe al doilea), au fost fericite. Stăpâna transparenței a devenit apoi stăpâna lor, iar ele erau devastate de atâta fericire. Au descoperit împreună toate sediile terestre ale transparenței. Inclusiv Graalajul. Marele Sediu al Transparenței. Iar acolo, printre alți prieteni, l-au descoperit pe poetul și profesorul Vancu. El le-a explicat cum transparența e terorism-fiindcă înlocuiește o prezență radicală cu o absență și mai radicală, ca în orice atentat. (Transparența și literatura erau principalele forme de terorism, le spusese cândva Vancu. Ele au surâs încântat și nu au fost sigure dacă l-au crezut sau nu. Nu sunt nici acum.) Tot Vancu le-a spus că și tatăl lui se sinucisese, se comportase terorist față de propriul corp, transformându-l într-o transparență radicală. Ele l-au iubit, de atunci încolo, cu adevărat. Și tot Vancu le-a povestit despre fratele genial al lui Mircea Ivănescu, Emil, de asemenea sinucis în urmă cu mai bine o jumătate de secol. Ele l-au compătimit și l-au iubit și mai tare pe bietul mare poet. Ele au scris poezii, și poeziile le-au adus prieteni. Mari prieteni. Buni prieteni. Mai ales cei din Graalaj. Poeziile erau despre stăpâna transparenței, despre tata, despre alcoolul băut de ele și de tata.”

„(orice aură de poet e ridicolă, poezia adevărată, acea cantitate infimă din ea care a mai rămas pe lume, nu e însoțită nici de aure, nici de epifanii, nici de vreun alt sistem de semnalizare; e mai degrabă neutră, nesemnificativă, ștearsă, camuflându-se de ochii nepricepuți și nenecesari, activându-se însă ca uraniul sub lungimea de undă a ochiului care știe să privească).

„Aș da tot ce am scris și tot ce aș mai putea scrie ca să pot semna liniștit un vers precum ăsta: «Am citit toate cărțile și carnea e pură.» Însă asta nu se poate, Mallarme știa bine că după lectură carnea e tristă ca după sex, și ca după orice păcat. Cei care se purifică ori se relaxează prin lectură apar acum, în ochii mei injectați de resentiment, stupizi și fericiți. Iar eu, stupid și nefericit, îi invidiez, perseverând în viciu, perseverând, adică, și sperând că voi găsi cândva suficiente resurse de nefericire încât să atac potul cel mare și să încep să recitesc sistematic Biblia. (Cât l-am invidiat acum câțiva ani […] pe Mircea  Cărtărescu atunci când am citit într-un interviu al lui că el a recitit-o vreme de un an întreg cap-coadă, fără poticneli și dramolete misticoide, spre deosebire de felul în care am citit-o eu în copilărie, în ediția ilustrată a Bibliei glossy din Cisnădie- va fi fiind prezumțios să cred că măcar atunci eram pur? Va fi.)

„Dacă îi retezi abdomenul […], constați cu surprindere că albina continuă să se hrănească cu polen- care curge fluidizat prin abdomenul retezat direct pe lamela savantului care conduce experimentul. Chiar și retezat, creierul continuă să absoarbă frumusețea – care se scurge, mai mult ca sigur, pe lamela din mâna milostivă care, după ce ne-a dat creierul absorbant de frumusețe, ni l-a retezat.”

„-Poate că poezia e terorism, sau poate că doar se fandosește că e, ca o domnișoară foarte burgheză la un bal mascat […] Însă. oricum ar fi, are datoria să pretindă că frumusețea există- știind bine că asta e imoral. Că e doar o iluzie care, la un moment dat, va arunca în aer exact sufletele sinucigaș de sensibile pe care le tot protejează. – Ah, deci nu doar că e terorism-dar poezia e de-a dreptul o bombă cu ceas ”

„Poezia nu anesteziază suferința, ea e chiar suferința -extrasă gram cu gram din corp, externalizată poem cu poem , în doze infime dar letale, astfel încât cel ce suferă să poată funcționa. Pentru ca plânsul și spaima să-l viziteze numai noaptea, în singurătate, iar animalul social diurn să-și poată face mai departe numărul. Iar celui care se apucă de scris îi trebuie același tip de curaj ca și toxicomanului care se duce la dezintoxicare.

Mă aşez în faţa hârtiei albe ca înaintea unui drum lung.
Îmi iau merinde, licori miraculoase,
Răstorn din desagă toate cuvintele folosite,
Controlez presiunea gândurilor pe centimetru de piele,
Evacuez urile cele mai proaspete,
Mă uit fix la poziţia soarelui,
Respir aerul din spatele perdelelor,
Mă emoţionez când aud vocea străzii.
Şi apoi plec…
Cu tot cu bagaje şi egouri, cu măşti şi decoruri.
Drumul e cum vrea el.
Eu pășesc pe cărări de celuloză şi ascult de vocea pădurii tăiate să fie hârtia mea.

LOREDANA STAN

Televizorul vorbește despre avantajele scrisului de mână, ale scrisului, în general. Aur curat pentru creier. Așa e. De-asta probabil toată lumea scrie poezie pe Facebook și cum înșiră  niște rânduri le semnalează, precum găina  își anunță oul. Comparația nu e neserioasă, a folosit-o și Eminescu la un moment dat, pentru alte aspecte ale realității înconjurătoare. Deci, scrieți! Protejați-vă creierele, dar gândiți-vă și la ale noastre, poate noi nu suntem la fel de talentați și nu putem „naște”  ouă de aur.

Dreptatea se face în online. Oricine e reporter. Oricine pune verdicte, etichete, diagnostice, stabilește vinovății. Astea nasc explozia unor cohorte care continuă lanțul justițiar. Unii bagă capul în poză și felicită curajul de a spune despre niște anonimi că nu au acționat conform procedurilor. „Bravo! Dacă toți am avea curajul” . E bine. E din ce în ce mai bine. Manipularea și extremismul sunt în floare. Nu mai există nuanțe, nu mai există jumătăți de măsură. Ești în tabăra proastă, ești prost. Ești unde trebuie, ai aureolă și influență.

Alte lucruri sunt mai importante: așezarea cu fața către ceva cultură și bine, privirea chipurilor îngrijorate, mersul pe sârme printre suspine și ignore. Balans emoțional între încântarea satisfacției și dezamăgirea prostiei. Ochi migdalați din contururi și buze învinețite cu bună știință, majori indiferenți, ajunși pe Everestul nepăsării. E bine să privești întrebările proaste în ochi și deștepții sătui să te suporte. E bine să intri dracului în caiete și să stai acolo până te cheamă cineva la masă. Nu-i nimeni pe drum decât frigul. E bine când va veni primăvara. E bine când îi lași pe alții să pună virgule. E așa bine să nu-ți pese dracului de nimic. Bună dimineața și bună ziua! Liber la sictir!

MURIVALE MUREȘAN VASILE :

”L am visat pe Pavel Susara ,era intins pe un covor oriental in muzeul sau .
Era imbracat cu blugi peticiti si statea asa ca Adam din Capela Sixtina .
– Ce faci, zic
-Astept sa zbor ,imi spune
– Interesanta performanta, spun .
Ma asez si eu pe covor.
Apoi vin toti din sala de la vernisaj si se aseaza pe covor.
M -am trezit .
A venit Dumnezeu si a facut o poza cu noi”

Cineva pune în opoziție politica și poezia. Politica este un joc al numerelor mari, iar poeții sunt citiți, dar în zadar. Vasăzică, a scrie poezie e un act gratuit, o acțiune futilă. Nu e locul teoriilor de estetică privind rolul poeziei, dar opinia privind inutilitatea poeziei e tot mai prezentă. Totuși, se scrie poezie multă. De citit, se vede că nu o citesc mulți, decât în poze cu marea pe fundal.