Mirabilissemper's Blog

„Un fel de veselie prin mahalaua înfundată. E doară zi de Paşti, zi de repaus. Scrânciobul se învârte viu şi colorat, iar lăutarii cântă cu foc.
– Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala?
Pe cerdacul căsuţei tale părinţii tăi bătrâni se uită la lumea care trece; un marinar în concediu cântă din harmonic şi valsul lui se pierde prin mahalaua plină de soare, de coji de ouă roşii şi de fărâmituri de cozonac. Căsuţa voastră acum are igrasie, parcă s-a mai aplecat, acoperişul de şindrilă a putrezit de tot.
– Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala?
Pe la portiţe stau cavaleri şi domnişoare, la portiţa voastră nu e nimic şi nici o bicicletă, nici o trăsură nu se mai opreşte, şi nici un domn elegant, nu mai coboară ca altă dată.
Dar tu, erai plină de viaţă şi rochiile tale scumpe le admira toată mahalaua; nici o fată nu era geloasă pe tine, fiindcă sticluţele cu parfum şi toate bomboanele pe care ţi le dădeau liceenii şi toţi amanţii tăi, le împărţeai lor.
Te iubeau cu toţii, erai atât de bună şi tu râdeai mult…
Când aveai timp citeai, şi printre cărţile tale, felurite erau multe care-ţi vorbeau de o morală mai blândă. De o iubire mai nouă, pe care tu nu le înţelegeai dar care te puneau pe gânduri.
Mai târziu, prietenele tale spuneau că te-ai schimbat şi ieşeai din casă tot mai rar; inima ta începuse să bată neînţeleasă, pe când toţi te credeau fericită.
Şi acea durere ascunsă, care pune trandafiri pe obraji, într-o zi te-a făcut să părăseşti, pentru totdeauna această lume, pe care tu o mângâiai cu frumuseţea trupului tău…
E Paşte acum, şi mahalaua e plină de soare, de coji de ouă roşii şi fărămituri de cozonac şi tremură de cântece de harmonice şi de râsul ascuţit al copiilor şi al fetelor pudrate.
Tu unde eşti Marie, frumoasă fată de mahala ?…”

La coadă la carne. Destul de multă lume cât să se umple o încăpere nu foarte generoasă. Miros de condimente, carne și parfum. Un parfum de toate felurile adie, umbra ființelor nerăbdătoare să ia cele necesare mesei de Florii și să plece fiecare în treaba lor. Niște doamne cu fuste lungi, cercei grei și copii oacheși cumpără și tot cumpără. Și coaste, și vreo 50 de mici puși în două tăvițe de poliester, și ce le mai face cu ochiul, de vreo câteva sute de lei. La coadă, o femeie s-a săturat să aștepte ostentația cărnurilor și rostește, printre buze, niște cuvinte. Bărbatul din fața femeii aude și înțelege cuvintele rostite bălmăjit. Cu câteva secunde mai devreme, tocmai ce își închisese telefonul, atenționat de vocea feminină din carcasă. Colega de coadă auzise ”închide telefonul, te aude toată lumea.” și îi venea să confirme asta, La duelul ăsta al ascultărilor cuvintelor celorlalți, bărbatul reacționează. Se vede că atâta a așteptat. Râde cu toate țesuturile adipoase aferente și trage o concluzie: ”De, doamnă, așa e în Românica!”. Ăsta e comentariul său la nepotolita lăcomie a femeilor care nu se mai desprind de galantarele carmangeriei. Replica asta clișeu o scoate din sărite pe femeia care își murmurase mai devreme lipsa de răbdare. Blestemă clipa în care nu și-a cenzurat pornirea de a da glas unei stări de nerăbdare. Bărbatul se uită spre ea și mai încearcă să spună ceva. Femeia întoarce capul. Privește afișele de pe perete și florile de plastic ce tronează pe lăzile frigorifice. Se gândește că nu are nicio legătură cu țara starea de fapt. Și diminitivul acesta prostesc o enervează la maximum. ”România asta îi suportă și pe proști”, se gândește ea și pune capăt urgent reflecțiile politico-sociale. Trebuie să fie zen, să nu se mai enerveze din orice. Bărbatul a tăcut. Dialoghează cu vânzătoarea care nu știe cine urmează la rând. Bărbatul cere 25 de mici. Nevasta i se alătură la ușă și pleacă amândoi fericiți. La coadă, continuă procesiunea cărnii și a banilor trecuți prin mâini înmănușate sau nu. Femeia nerăbdătoare și-a luat și ea carnea tocată, a băgat-o alături de alte merinde, în sacoșa de pânză cu poza și citatul lui Cioran: ”Ochii omului văd în exterior ceea ce îl frământă în interior.” În exteriorul ei, în raza sa vizuală, se afla un cerșetor bine făcut, cu un păr de pictor boem și cu veșminte demne de Francois Villon. Nu voia decât 2 lei, cu care, mai mult ca sigur, avea să-și procure licoarea amorțitoare de simțuri. Femeia, pe care o chema doar Maria, i-a aruncat în treacăt banii ceruți și a pornit mai departe, sătulă de alte analize pe texte enervante. Se simțea precum Fefeleaga lui Agârbiceanu, din manualul de română al copilăriei sale. De altfel, toată generația sa știutoare de carte compara femeia împovărată cu acest personaj literar. Își căra sacoșele de pânză, răspândind în lume puțină cultură, prin citatele și chipurile frumoase desenate pe ele. Ochii de care vorbea pe sacoșă Cioran, atât de atenți la poezia străzii, vedeau tălpile verzi ale pantofilor unui bărbat. În ritmul vioi al pașilor săi, tălpile sale desenau în aer niște volute verzi. Păreau că picioarele sale tocmai coborâseră dintr-un lan de verde și se murdăriseră de culoarea ierbii. Maria asista în direct la realizarea unei instalații de artă modernă, pe care ar fi numit-o Oraș cenușiu, fără flori de Florii, dar cu tălpi verzi alergătoare. Mai avea de mers până acasă.

Loredana Stan

De ziua cuiva pe rețelele sociale, îți zici că poate e mai bine să stai în banca ta, să nu-i urezi nimic. Ai mai urat și alte dăți și nu ai primit niciun feedback. Apoi ceva te ațâță si-ți scoți creativitatea la înaintare. Apoi,  te chinui să găsești o urare originală, cea mai originală, dacă se poate. Și scrii. Și se așterne tăcerea. Si îți zici că dacă tăceai, erai filosof. Și îți promiți ca la anul să taci. Și la anul o iei de la capăt. Întâi te gândești, ești dilematic, apoi, ucizi dilema și acționezi. Un filosof tot ești, nu doar în tăcere, un filosof al urării de aniversare. Așa că îți urezi ție să găsești cele mai creative urări și ele să se împlinească, așa cum speri că se vor realiza și urările, gândite, spuse sau scrise pentru toate florile acestei zilei.

Despre forțarea limitelor să scrii. Despre cum vâslești singur în ape tulburi. Despre privirea  celui care e în barcă, alături de tine, și îți zâmbește atât de frumos. Ție ți-au crăpat palmele, buzele ți s-au uscat, dar e atât de frumos altarul care ți se construiește în reveria ta. Sunt și ceva lauri acolo. Câteva frunze, nu pentru gloria ta, ci pentru sarmale, pentru destinul de gospodină. Și tu vâslești. Nu ai ajuns la mal. Partenerul tău a dispărut din senin. Și tu lupți, tragi de vâsle și în vis. Doar norocul te mai poate salva. Unii cred că viața e simplă și frumoasă. Ferice de ei!

Astăzi se împlinesc 567 de ani de la nașterea lui Leonardo da Vinci. Murivale îl sărbătorește printre flori, animale, și alți reprezentanți LGBT, pictați la loc de frunte în grădina personală.

Ploaie rodnică se scurge din cer. Se cuvin mulțumiri aducătorului de apă vitală.

Ziua s-a consumat între scrisuri, scenarii educaționale inovative și filme mai mult sau mai puțin interesante: ”Un artist numit dezastru” · ”The Disaster Artist” (2018)-despre istoria celui mai prost film: ”Room” și ”Statutul lui Brad”-”Brad’s Status” (2017) cu un Ben Stiller într-un rol de bărbat care trece printr-o  criză a  maturității.

”1.Nu îți crea o imagine falsă. Este incomodă, greu de întreținut și ușor de depistat.
2.Fii prietenul dușmanilor tăi. Un proverb islamic spune că: „numai iubindu-i poți să-i distrugi”.
3.Rămâi modest. Dar fă în așa fel ca lucrul ăsta să se știe. Trebuie să ai orgoliul modestiei tale.
4.Dacă pierzi teren, lasă impresia că ai făcut-o intenționat. Impune un principiu: am dat doi pași înapoi ca să-mi pot lua avânt.
5.Nu fura pe nimeni. Dacă o faci, totuși, schimbă obiectul într-o altă podoabă.
6.Nu refuza ajutorul imbecililor. Pentru a rămâne sus, îți trebuie unanimitate.
7.Nu-ți explica greșelile. Învăluie-le în mister și abstracțiune. Nu schimba mare lucru, dar derutează.
8.Nu te întinde prea tare. Riști să-ți pierzi controlul granițelor.
9.Nu lupta împotriva cabalelor întemeiate pe ambiție și frustrare. Îți pierzi vremea, iar lor le creezi scop.
10.Dacă nu reușești, modelează-ți existența după principiul: „Nu se întâmplă decât ceea ce trebuie să se întâmple”. Este o dură, dar relaxantă fatalitate.”
(Fragment din volumul „Horațiu despre Mălăele”, Elena Francisc Publishing, 2008, București)

Râsul tău e fundalul sonor al neputințelor mele.
Zgâlțâitul ființei tale mă clatină din temelii,
Îmi desface armăturile una câte una,
Cu care țineam la adăpost ce mai puteam din mine.
Și eu aud și văd numai în ritmul spasmodic al fericirii tale.
Ochelarii te ajută să râzi atât de bine.
Oasele umerilor tăi se arcuiesc fericit.
Și eu te privesc și îmblânzesc vorbele din jurul ființei mele.
Sufletele noastre sunt tupilate după stele.

Loredana Stan

Se pare că a venit primăvara. Lumea e fericită, iese din hibernare. Între liveurile murivalești, niște simulări energofage și alte gânduri cotidiene, viața e frumoasă. Un copil curios bate la o ușă ferecată, altul, din tavan, trimite ropote de pași și reprize de plâns, un Murivale spune cum a auzit el prima oară de Maria Callas (la Teatrul Municipal din Timișoara, în 1977) și cum a visat-o pe divă azi-noapte. Alții nu visează, dorm pentru că trebuie și au o viață nocturnă legănată de sunete marine din ecrane smart. Provocări nema, viață, pe bune, cu stiloul roșu în mână.