Mirabilissemper's Blog

La sfârșitul anului trecut, a descoperit că a fost șters din lista de prieteni a unui critic literar. Constatarea l-a zăpăcit pe moment, dar și-a revenit din năuceală și s-a gândit că destinul îi e potrivnic și că nu poate lupta cu el. S-a vindecat, bălăcindu-se în apele virtuale ale altor muritori.

Se hotărâse demult să nu mai scrie pe blog despre cărți, pentru că nu mai avea chef să citească în locul altora și aceștia să plagieze fără grație din rândurile muncite. Acum era mai hotărât ca oricând. Câți oameni au timp să caute ce au zis unii despre o carte, dar nu au timp să cumpere cartea și măcar să o răsfoiască!

Politica acaparează toate subiectele. Câtă ură se deversează în canalele virtuale! Opțiunile politice le dau unora și măsura caracterului. O idioțenie! Dacă ești înțelept, trebuie să vezi inteligența, indiferent de adeziunea la o ideologie politică.

A constat din nou că matematicienii, oamenii de știință citesc mai mult decât filologii. Ei fac și  judecăți de valoare care pun în balanță toate aspectele unei probleme, pot să-și lase umorile personale acasă și să rezolve ecuații mai departe.

Președintele vrea să fie spiritual. Cere explicații altora, în timp ce el e mai presus de acestea. Face glume cu perfectul simplu. În gura lui, sună scârțâit și cinic. Limbajul nonverbal e mai edificator, în cazul personajului, decât mulțimea vorbelor rostite alintat și dialectal.

Lumea era un loc în care oamenii se preocupau de ”Versetele satanice” sau ascultau muzică franțuzească sau căutau secvența din filmul ” Dragostea în vremea holerei” în care Florentino Areza îi cântă la vioară Ferminei serenada lui Schubert. Lumea căuta azi în dicționar cuvântul tuberoze și preda telefoanele de bună-voie și vorbea despre cele ”39 de trepte” ale lui Hitchock. Mirosea lumește în lumea ei, dar și a inteligență. Azi toate pianele din lume erau acordate după diapazoanele ei. Lumea cânta în franțuzește pentru că era clișeul adorat azi. Taximetristul făcea urări de crăciun și primea cu greu cei 10% din cutumă. Resturile intestinale ale câinilor erau ocolite cu grație pentru că auzea din depărtare un ”je t’aime” seducător și peisajul putea fi recompus. Singurătatea era în doze prescrise și terapeutice. Cerul albastru era și el cântat de Edith Piaf. Pașii fragili ai bătrâneții erau mângâiați de priviri înțelegătoare. Vorbe din telefon sunau certăreț, dar lumea trebuia să fie bună.

”Nimic nu e ceea ce pare” este un adagiu contemporan, clamat de la dr. House, la fetele de liceu, dezamăgite prima oară în amor, până la babele trădate de alte surate care au ales drumul pelerinajului, în secret, cu cea mai mare discreție. Și asta înseamnă că aici va fi vorba despre aparențe false, despre  naivitatea umană sau altă ”virtute” a speciei sapiențiale? Nu știu și nici nu contează. Dacă nu e despre sex, dacă nu e vreo reflecție din puțurile gândirii nu interesează pe nimeni. Așa că ar putea fi vorba despre accidente de mașină, despre morți, despre vrăbiile care îmi maculează pervazul, dar îmi încântă gândurile nepipăite de nimeni azi, duminică, zi cu ceață și cu frunze care stau să cadă cu o viteză variabilă, pe care sigur Alexandru ar putea să o calculeze și mi-ar mai aduce multe completări privind fenomenul catamorfic, la pețiolul ajuns la inaniție.

O zi de duminică strânge multe scrâșnete de măsele, e un sfârșit pe care doar îndrăgostiții îl iubesc pentru că ei au toate substanțele necesare să vadă viața, stând cocoțați în mijlocul unui curcubeu. E multă liniște, dar și când încep corzile realității să vibreze să te ții. Dintr-un nimic se iscă un cataclism pentru că toți au toată disponibilitatea necesară, toleranța rafinată în weekend și sertărașele creierului golite și dezinfectate cu aer ozonat. E pace într-o zi de duminică tomnatică, în cartiere, gospodinele au terminat de prăjit multe chiftele, urmează marea devorare, timp în care copiii se vor bucura, mamele vor fi liniștite, și tații, în maiouri drăguțe, vor trebălui pe la diferite și complicate instalații. E bine. E încă dimineață. Paturile sunt încă încălzite de trupuri leneșe, care au chef de un  mic sindrom amnezic. În fața ochilor e televizorul pus pe un post de radio, cu muzică potrivită pentru cana de lapte din dreapta și cu telefonul și tableta din stânga. Toată tehnologia e în sprijinul chefului de viață cu care unii s-au trezit. Alții plănuiesc deja traseul drumeției care urmează să înceapă, alții privesc tortul aniversar ce va fi hăcuit la prânz. Dintr-un colț de fereastră se vede mult ruginiu neclintit. Câteva bețe îndreptate către cer se mai văd din același monument ruginiu și un acordeon cântă destul de tare pentru ora asta suspendată în nicăieri și niciunde. Urmează să bată Dumnezeu în țeava caloriferului să te anunțe că muzica nu se ascultă atât de tare, că viața are legile ei și tu trebuie să i te supui. E bine când Dumnezeu se ocupă și el de instalații, într-o zi de duminică.

Ea pipăie gândurile

căci ele îi sunt la îndemână.

Ascunsă în spatele universului

își atinge cuvintele, căci le iubește doar mute.

Ea știe cum e să pecetluiești aerul cu zâmbetul personal.

Ea e diafană, îi cad toate printre degete.

Îi plac zgomotele dogite și cum cade aerul peste tristețea sa.

Are colegi de indiferență și neprieteni de bârfe.

În față-i trec oameni prin viață.

Își face timp uneori să-i salute

și rămâne în continuare în banca sa.

”Auzind că un poet beduin pe nume Qays se îndrăgostise fără nădejde de Layla și își pierduse mințile din dragoste pentru ea, fapt pentru care era strigat Majnun-smintitul-, califul a devenit curios în privința femeii care pricinuise o asemenea nefericire.

Această Layla trebuie să fie o ființă deosebită, s-a fi gândit el. O femeie cu mult deasupra altora. Pesemne o fi vreo zână fără pereche ca frumusețe și farmec.

Stârnit, curios, a folosit fiecare șiretlic cunoscut ca să găsească o cale de-a o vedea pe Layla cu ochii lui.

În cele din urmă, într-o zi Layla  a fost adusă la palatul califului. Când și-a dat jos iașmacul, Harun al- Rașid a fost dezamăgit. Nu că Layla ar fi fost urâtă, schiloadă sau bătrână. Dar nu era nici grozav de nurlie. Era o ființă omenească cu nevoi omenești obișnuite și câteva cusururi, o femeie simplă, ca atâtea altele.

Califul nu și-a ascuns dezamăgirea.

-Tu ești cea după care-i înnebunit Majnun? Păi, arăți cu totul obișnuit. Ce ai așa deosebit?

Layla i-a aruncat un zâmbet.

-Da, eu sunt Layla. Dar tu nu ești Majnun, a răspuns ea. Trebuie să mă vezi cu ochii lui Majnun. Altminteri nu vei putea dezlega niciodată taina aceasta care se cheamă iubire.”