Mirabilissemper's Blog

Lumea merge și la teatru. Într-un oraș mic, o piesă de teatru cu Florin Piersic și Medeea Marinescu este un eveniment așteptat. Biletele se pun în vânzare cu o lună de zile înainte și se epuizează foarte repede. Sala e plină ochi. Atâtea respirații unite parcă îți  consumă aerul tău. Taioare de cucoane asortate, pieptănături corecte, pensionari care nu au mai ieșit de mult din casă, tineri încântați că au fost văzuți de profesorime, principala categorie profesională prezentă în sală, se găsesc de toate în ”templul” culturii care deservește toate artele.

Actorul iese pe scenă și pe un ton ironic, serios, comic, roagă publicul să închidă telefoanele. Nimic neobișnuit, mai ales că pe unii pare că îi ajută -uitaseră să facă asta până acum. Numai că lumea are telefoanele în sala de teatru ca să facă poze. Lângă mine o babă face un zgomot înfiorător când la fiecare sfert de oră mai imortalizează câte un cadru interesant. După ce termină de făcut zgomotul și poza, baba (îi zic așa pentru că are comportament de om rău, neinteresat de artă, atent la detalii predispuse a fi în curând bârfe și care nu știe când să râdă) bagă repede telefonul în geantă ca să nu fie prinsă, de parcă până atunci nu o văzuse tot poporul. Asemenea gesturi ale babei au fost repetate de câteva ori în alte părți ale sălii, iar câteva telefoane tot au sunat. Tinerii par mai civilizați, maturii s-au obișnuit și ei cu tehnologia, iar obiceiurile proaste s-au accentuat odată cu vârsta.

Despre piesa de teatru, numai lucruri bune. O piesă bulevardieră, jucată minunat de cei doi actori: puțin cam teatral ”maestrul”(cum ne-a precizat că nu-i place să i se spună) Florin Piersic, magistral de Medeea Marinescu care a trecut cu dezinvoltură de la partitura de femeie seducătoare, demascatoare a infidelității, ocrotitoare, la cea de fiică orfană ce își descoperă tatăl. Mesajul piesei este o pledoarie pentru valorile umane.

P.S. Nu am făcut nicio poză (fotografia postată aici e luată de pe marele internet), am preferat să păstrez amintirea spectacolului în propria minte. Nu aveam de împărtășit lumii decât imagini făcute din vorbe.

Între ploi e multă viață, multe fapte care merită consemnate, multe revolte surde, multe adolescențe care se nu se înțeleg pe sine, multe râsete care contaminează universul. Sunt și zbaterile adultului care încearcă să citească suflete zăvorâte bine. Adulții ăștia se ocupă și pe timp de ploaie cu ce nu trebuie.

Între ploi ceasul bate, ticăie mai repede și măsoară dureros iminența despărțirilor.

Între ploi se așteaptă vremuri mai bune, dar se speră la zăpezile care acoperă totul.

Între ploi apar nebunii și fantomele și parcurile așteaptă îndrăgostiții să năvălească.

Mi-e dor mereu de cei vechi…

Până când cei noi devin și ei mult prea vechi.

Așa, dorul se ostoiește între azi și ieri, între acum și atunci.

Pauza de weekend se terminase, lunea în care nici iarba nu creşte trecuse, venise marţea în care avusese revelaţia sporirii ostilităţii din jurul său. Şi ea se hrănea din rău, din priviri îmbufnate şi gesturi acre, din mărturisiri acide făcute pe la colţuri. Toate timpurile trecutului nu puteau constata pedularea de rău-bine din sufletul său. Era ciudat că dacă citea cineva aceste rânduri putea să creadă că nebunii despre care scrie îi sunt mai aproape decât o simplă distanţă fizică, pentru că trăiesc în ea. Dar nu era chiar aşa. Nimeni nu are parte dor de bine sau rău, nimeni nu se întoarce în paradis în fiecare zi, nimeni nu citeşte doar cărţi cu finaluri fericite, nimeni nu e totalmente fericit. Era şi ea o fiinţă care avea ceva din simţurile monstruoase ale lui Caragiale. Nu se compara cu ilustrul dramaturg, ci îşi analiza acutul simţ al observaţiei şi plăcerea de a-şi pedepsi artistic victimele. Asta e răzbunarea supremă: să te joci cu răutăţile şi infirmităţile sufleteşti ale celor care se cred prea buni. Să le iei pantofii albi de mireasă şi să-i murdăreşti de toate noroaiele neputinţei şi micimii. Să le ridici voalurile mult prea vaporoase şi să îi dezbraci până la scheletul ros de ambiţii şi chinuit de lipsă de atenţie. Să le ataşezi de-o ureche melodia monotonă  care să le amintească de propria prostiei şi  limitare. Dar nu. De fapt, cel rău nu merită atâtea rânduri, atâtea sinapse puse la treabă, atâţia neuroni activaţi. Nimeni nu e totalmente fericit.

Vor urma zile de nebunie, căci nebunii ies din cocon toamna. Vor urla în van, vor striga la bătrâna lună, se vor hrăni cu sângele închipuirilor și cu scenariile răului. Azi toate lucrurile astea par departe. Azi e un soare blând care face să transforme praful schimbărilor în particule prețioase. Azi lumea nu e abulică, discută și se agită, are chef de lucruri mărețe. Se fac și se desfac hârtii scrise în vremuri ale tinereții. Se discută despre filme, se regăsesc în ele manipularea și stigmatizarea din realitate. Se șterg și cu brațele urmele stagnării. Se stă la mese ovale în care se ascultă aceleași sunete întoarse în melodii care trebuie să gâdile mințile agere. Se  constată iar că prostia nu are leac și că e greu să scrii litera i cum trebuie și unde trebuie. Azi nebunii au stat acasă.

– o carte de 816 pagini despre condiţia artistului, despre viaţa şi opera lui MICHELANGELO BUONAROTTI.

Titlul cărţii (devenit un clişeu folosit mai ales de către cei care nu au citit cartea) este crezul unui om devotat întru totul artei, perfecţiunii, dorinţei de a sluji frumosului: „Lucrez din zori până-n noapte, adeseori la lumina lumânării sau a lămpii cu ulei. Arta pentru mine e un chin, o agonie când merge prost, un extaz când merge bine; dar întotdeauna mă subjugă.”

Volumul este documentul unei epoci, este o biografie ficţionalizată, o reconstituire a epocii Renaşterii.

Structural, cartea urmăreşte să dezvolte nuclee narative ca:

– Michelangelo- omul – cei 90 de ani de viaţă, trăiţi doar pentru artă şi cele câteva iubiri ale sale: Contessina de Medici (iubirea spirituală), Clarissa (iubirea carnală), Tommaso (admiraţia pentru frumuseţea trupului), Vittoria Colonna (iubirea spirituală, religioasă), ralaţia cu familia sa.

-Michelangelo-sculptorul, pictorul, arhitectul, autorul de sonete, membrul Academiei Platoniciene,  patriotul,  cetăţeanul Florenţei şi al Romei, rebelul, revoltatul împotriva încătușării spiritului

-portretul lui Lorenzo de Medici, Il Magnifico, rolul său şi al familiei Medici în istoria oraşului Florenţa, relaţia dintre Michelangelo şi Lorenzo , importanţa acestuia în cariera sculptorului, veneraţia pe care umanistul i-a purtat-o toată viaţa binefăcătorului său

– aspecte de  viaţă socială  şi politică: descrieri  ale mediului celor ce prelucrează piatra       („Piatra era unul dintre cele mai bogate roade ale pământului toscan. Încă din copilărie îi cunoşteau tăria şi mirosul, farmecul învelişului şi al miezului, felul cum arăta în dogoarea soarelui, sub răpăiala ploii, în lumina plină a lunii, în bătaia vântului îngheţat tramontana.”), organizarea în bresle, viaţa aspră a contadinilor, lumea artistică (rivalităţile dintre Leonardo da Vinci şi Michelangelo: „Voi doi  vă  înălţaţi ca  Apeninii, deasupra noastră, a celorlalţi,  şi totuşi vă  urâţi unul pe altul.”) dar şi rivalităţile pentru succesiunea la tronul papal (pe parcursul îndelungatei sale vieţi, Michelangelo suportă influenţa benefică în promovarea artelor a unor papi luminaţi, dar şi obtuzitatea, războaiele în numele religiei, inchiziţia unor figuri papale care lasă o pată neagră în istorie

Portretul lui Michelangelo e unul complex. Ies în evidenţă iubirea pentru  artă („Un artist lipsit de idei e ca un cerşetor; se tot târăşte, sterp, cerşind de-a lungul orelor.”), pasiunea pentru  sculptură. Dedicarea faţă de această artă, dorinţa de a lăsa posterităţii opere inegalabile îl fac pe Michelangelo să ia decizia de a învăţa anatomie, de a face disecţii umane:„Sculptorul nu putea să înfăţişeze încordarea, lupta, drama, sforţarea, puterea dacă nu vedea înăuntrul trupului fiecarea fibră şi celulă în acţiune, creând forţa şi energia, dacă nu ştia cum se transmite o excitaţie din afară asupra muşchilor corespunzători dinăuntru, dacă nu afla, în fine, toate tainele întregului corp omenesc.”

 Descrierile realiste ale Florenţei, ale Toscanei, imaginea unui oraş asemenea unei expoziţii îl impresionează pe cititor: „De câte ori trecea pe lângă locuinţa poetului Dante Alighieri sau pe lângă biserica Badia, zidită în piatră, Michelangelo se plimba parcă printr-o expoziţie, căci, de când e lumea, toscanul modelează piatra cu gingăşia pe care un îndrăgostit o închină iubitei.”

Imaginea oraşului Roma ajunse o  ruină accentuează relaţia posterităţii cu trecutul glorios: „cetatea- mamă  a creştinătăţii nu era decât un morman de ruine şi de gunoaie. Copitele cailor  călcau pe hoituri. Cete de lucrători dărâmau zidurile spre a folosi piatra de construcţie în altă parte ori ardeau lespezi şi coloane de marmură ca să scoată var.[…] Între coloanele unui templu grec văzu o cocină de porci. Dintr-o surpătură mare cât vechea fundaţie, cu coloane frânte ivindu-se pe jumătate dintr-un antic for, răbufnea o duhoare groaznică de excremente, resturile  de sute de ani ale nenumăratelor generaţii de locuitori ai căror urmaşi se lăsau încă şi acum pe vine deasupra gropii, făcându-şi nevoile în adâncul ei.” Michelangelo contribuie, prin operele sale, la schimbarea acestei imagini cumplite pe care o vede la sosirea sa în Roma. Scriitorul, respectând adevărul istoric prezintă vechea rivalitate dintre romani și florentini:„Ura era reciprocă. Romanii spuneau: „Mai bine să ai un hoit în casă decât un florentin la ușă.” Florentinii, în schimb, răstălmăciseră iniţialele S.P.Q.R., din Senatus Populus Que Romanus, astfel: Sono Porci, Questi Romani, adică: Sunt porci romanii ăştia.”

Condiţia artistului devorat de propria-i pasiune, descrierea laboratorului de creaţie al lui Michelangelo sunt pagini care ajută contemporaneitatea în înţelegerea tipului de creator promovat de epoca renascentistă: „Adevărata bătălie începea în clipa când din blocul cioplit în linii mari răsărea clar un muşchi ori apărea un amănunt de structură. Simţea atunci îndemnul să dea la o parte restul învelişului de marmură, ca să scoată la iveală înfăţişarea omenească ascunsă dedesubt. Marmura era îndărătnică; şi el era la fel de încăpăţânat în dorinţa de a reda jocul gingaş al muşchilor sub pântecele cărnos, trunchiul moale, ca de lut…”

Finalul cărţii care prezintă moartea lui Michelangelo, la vârsta de 90 de ani, este o trecere în revistă a operelor lăsate posterităţii: Madona cu scara, Bătălia Centaurilor, Sfântul Proculus, Sfântul Petronius, Cupidon dormind,Bacchus, Pieta,David, picturile din Capela Sixtină,catedrala Sfântul Petru etc.

 DAVID

Într-o zi de vineri, un om a intrat în greva scrisului. Nu era un eveniment important, nu se oprise lumea în loc pentru a afla detalii despre momentul luării deciziei. Nu se ştia decât că omul, scârbit de atâţia scriitori care făceau literatură şi din mersul la baie şi eliberarea feromonilor, sătul să vadă rânduri inepte despre arta tocăniţei şi ia ţărănească, rebrenduită, se hotărâse, simplu, să renunţe la scris. Doi confraţi care aveau habar despre intenţiile grevistului îl sfătuiau să se răzgândească şi îi ofereau cu autograf ultimele cărţi scoase la editura oraşului despre călătoriile în locuri exotice şi despre amintiri dintr-o viaţă veche.

Aşa că nimănui nu-i păsa că grevistul rămânea fără operă, iar lumea literară provincială nu era scandalizată decât de criza lecturii şi de tăierea copacilor din piaţa revoluţiei.

Într-o zi de sâmbătă, grevistul se bucura de viaţă, privea melcii coborând de pe un trunchi de copac, nedoborât încă, respira în ritmul în care ar fi scris despre asta şi îşi imagina că rândurile se nasc singure, că nu e nevoie de intervenţia micului creator pentru că mai marele a avut grijă de tot: a scris şi toată literatura şi a făcut ca ce merită să vadă lumina zilei.

MESAJ  SCRIS PE ULTIMA  TEZĂ:

„CĂ  TRECE  REPEDE POT SĂ  ÎNŢELEG. CĂ SE TERMINĂ ÎMI  E FOARTE GREU  SĂ ADMIT.VĂ VOI DUCE DORUL. DUMNEAVOASTRĂ ŞI  DECLINĂRILOR PE CARE NU LE-AM  ŞTIUT BINE  NICIODATĂ. VĂ MULŢUMESC PENTRU TOATE AMINTIRILE ŞI ÎNCURAJĂRILE. PROMIT CĂ O SĂ AUZIŢI DE MINE!”