Mirabilissemper's Blog

În patria unde pictorii sunt poeți și poeții compozitori

Mai există speranțe pentru popularea planetei cu replici bune.

Mai aflăm de la procurori că nu se anchetează doar șpăgi

Și că s-au disjuns cauze în care florile sunt victimele absenței soarelui global.

Beneficiarul finanțării mirabilelor mele gânduri

Este sufletul ieftin, rămas cu un buget sărăcit după atâtea ocoluri cacofonice și elipse sonore.

Nu mai vrea nimeni să candideze la postul de eternul genuin.

Toți vor să fie sofisticați, maturi, elocvenți și coerenți.

Personajul malefic trăiește printre noi.

Îi ieșim în întâmpinare cu pancarte să-i luminăm drumul spre nicăieri.

Noapte bună! Nu avem bani, dar avem vise care ne vindecă de toate.

Portretul parvenitului l-am întâlnit azi, mai actual ca oricând: ”(…) un obraz mai gros, un stomac în stare să digere și ouă clocite,(…) neapărat o șiră a spinării flexibilă ca nuiaua (…)” (Camil Petrescu, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”).

Deviza ”Țara te vrea prost” e și ea mai actuală ca oricând.

Cum să înveți seriozitatea, rigoarea, dacă nu e timp decât pentru plăcere? Dacă toată lumea se scaldă în mocirla compromisului, a toleranței prost înțelese, a corectitudinii politice și a discriminării pozitive, cine să se mai dedice unui cauze, până la capăt? Ce Meșterul Manole, ce poeți care, ca și soldații, nu au viață personală, ce completive infinitivale și convorbiri cu scriitori glorioși? Prea multe măști, prea mult chin și nimeni care să facă ironii și care să le și înțeleagă! Dezabuzare, sictir și priviri tălâmbe, dezorientate de selfie-urile făcute în băi mai aranjate decât cele personale!

La vreme de seară și de bilanț al zilei, vizita îngerului de pe umărul drept face aerul mai respirabil.

Zi fructuoasă. S-au întâmplat  de toate: de la  poale rotitoare în vid nebun,  discuții tacite despre ura unui tânăr, dureri musculare ale unui suflet ce vrea puțină atenție și cuvinte inteligente despre limbi moarte. Autocenzură a nevoii imperioase de a doborî la pământ, cu vorbe. Chef de poezie interbelică. Dorință de mirosuri dragi. Chemări din depărtări. Promisiunea unui viitor muncitor. Armonie cu propria ființă. Se iubesc.

Uneori vacanțele încep și se termină sub semnul aceluiași negotium. Nu te retragi în munți să contempli cum picură timpul în urechile tale zgomotul tihnei, ci rămâi in medias res, antrenându-te și pregătindu-i pe alții pentru bucuriile viitoare ale sufletului și minții. Schimbi niște măști, faci pauze de la a te enerva pentru lucruri mărunte și te dedici curățeniei minții. Citești cu 386 de rânduri mai mult, vezi mai multe jumătăți de filme, înainte să te doboare somnul. Și te gândești înapoi la vacanță ca la un bărbat  care nu trebuia să vină la întâlnire, dar acum că-l vezi te întrebi ca Arghezi ”De ce-ai plecat? De ce-ai fi mai rămas?”. Și te gândești că trebuie să revii la otium pentru că el e soluția.  În agitația sterilă a implicărilor colective, tihna pe care nu ai avut-o revine ca o soluție remediu.În curând vei pleca. Fiecare, pe drumul lui.

legendă- negotium-agitație, activitate, implicare; otium-tihnă, liniște; in medias res- în mijlocul lucrurilor.

Panica era noua ei stare de grație. O simțea în adâncul ei, până în suflet și trăia cu ea într-o dulce conviețuire. Spaima că nu s-a făcut înțeleasă, că n-o să sfârșească niciodată ce a promis, că o să dezamăgească și  că roadele muncii sale nu se vor vedea pentru că o să încerce să desțelenească un pământ infertil și nevrednic de sămânță existau în ea de la începutul facerii sale, dar acum erau mult prea prezente. Ar fi putut să încerce să le gonească, dar nici măcar nu încerca. Ar fi consumat prea multă energie într-un demers sortit eșecului din stadiul de dorință. Așa că atunci când simțea că frica o stăpânește grozav, o îmblânzea, o ademenea ca pe un animal sălbatic, fără șa și hățuri, o încolțea și-o vâra în străfundurile ființei sale. Știa că lupta nu e câștigată și că animalul urmează s-o hăituiască iar.

Un chip blond mă privește

cât pentru toate notele de 10 luate cândva,

într-o vară în care soarele îi albise zilele.

E trist pentru că vara s-a dus,

iar notele din portativ nu mai au decât valoare sentimentală.

E furtunos, e nostalgic și emoticoanele de tristețe îi invadează existența.

Nu mai privește decât înainte, căci imaginea fericirii e doar în spatele ochilor.

E blând ca o dulcinee plecată la plimbare cu mârțoaga lui Don Quijote.

E atât de blond încât nici soarele nu mai are chef să apară în cămăruța ruptă dintr-o amintire cu suflete arse de soare și ploi.

Și așteptăm împreună o primăvară memorabilă ca toate verile.

În dreapta, e o carte, în stânga, curg imagini dintr-o parodie, în față, fotografii și alte cărți. Instantanee vizuale în care îți curge viața. Viața, într-o sâmbătă, în care sunetul picăturilor ce perforează auditiv pervazul e la fel de obsedant ca cel al stropilor ce cad pe butoiul dogit, în proza lui Caragiale. Sâmbetele ai timp să vorbești cu cei care cred că sinonimul lui blajini e blegi, ai timp să diseci evenimentele, nu că în celelalte zile nu te-ai strădui să îți faci loc în preocupările tale și pentru asta, ai timp de feminități și alte sensibilități. Mintea îți zboară acum în toate colțurile sufletului. E timp să-ți întâlnești sufletul. Stafidit, stors și răpus își recapătă o formă onorabilă cu care să se prezinte la întâlniri cu alte suflete. Sâmbetele sunt zile de reconstruit sufletele.

Oboseală pe toate fronturile. Lipsă de chef în ale cărților. Mizantropie latentă. Ironii neînțelese. Drame vechi omniprezente. Explicații infinite. Lungi conversații ale omului cu omul și amândoi oamenii sunt la fel de nelămuriți. Scindarea omului partea I redivivus. Părțile următoare se așteaptă mâine, între zenit și nadir. Mâine or să descalece experții să caute cu lupa în noaptea minții argumente pentru expulzare. Nimeni nu vrea argumente pentru evacuare înainte de termen, toată lumea vrea timp, vrea mult timp, dar unii pot să îți facă timpul cum vor ei. Și ne întoarcem la mâine, marți, între zenit și nadir, între orient și occident, între statuia lui mihai bravu și teii dezgoliți de deasupra băncilor descojite unde se suie niște picioare zvelte pentru că fundurile sunt prea valoroase ca să dea căldură lemnului. E timp de-o noapte pentru căutat lupele potrivite, instrumentele de tortură cele mai ascuțite și mai penetrante în sufletul crud. I se va face dor de fata blondă, frumoasă, cu scris stângaci, dar nu e loc pentru sentimentalisme și pus pe cântar zâmbete și cuvinte albastre ca ochii ei frumoși.