Are un scenariu interesant legat de schimbările de pe scena politică a Franței, a Europei: ascensiunea islamismului, încercarea de a reface Imperiul Roman. Personajul principal este un profesor universitar la Sorbona care trece printr-o dramă dublă: noua configurație politică ce îl determină să se pensioneze înainte de vreme și drama singurătății generată de eșuarea iubirii pentru evreica Myriam, nevoită să plece în Israel din cauza noilor orientări ideologice. Din nou sexualitatea e la mare artă, ca și reconstituirea SF a tabloului social, politic.
E cartea unui scriitor deștept care dorește să iște controverse. Cel mai mult mi-au plăcut descrierea mediului universitar, referințele artistice, literare, comentariile care vizează opera și biografia lui Huysmans, scriitorul care devine pretext pentru eșafodajul intelectual al întregului roman. De apreciat și stilul aforistic, capacitatea de a extrage idei memorabile, citabile de consumatorii de mesaje de stare pe facebook. Ușurința de a crea proză, folosindu-se de moduri de expunere diferite, perspectivele narative moderne, tematica variată, limbajul accesibil, traducerea în română impecabilă și notele de subsol avizate, pe placul unui cititor nefamiliarizat cu aspecte de politologie etc. sunt punctele tari ale romanului ”Supunere” de Michel Houellebecq.
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru ”Supunere” – Michel Houellebecq
Este o carte care scandalizează cititorul pudibond, deci este o carte care atrage atenția. Alcătuită din epilog, trei părți și prolog, romanul nu este cuminte decât prin structură, perspectiva narativă este diferită, cronologia se așază după ce ieși din hățișul de evenimente și personaje. În epilog, se clarifică faptul că romanul e povestit din perspectiva unui narator care trăiește într-un viitor în care omul e creat în laborator, ”reprezentant al unei noi specii inteligente”. Ultima propoziție a romanului: ”Această carte este dedicată omului” este teza scriiturii care încearcă a fi demonstrată, pe parcursul celor 340 de pagini.
Romanul este o radiografie a ultimei jumătăți a secolului trecut, realizată cu ajutorul derulării parcursului existențial al celor doi frați vitregi, personajele principale ale cărții: Michel și Bruno. Generația hippy, New Age sunt prezentate din perspective diferite: sociologic, istoric, cultural etc. Printre felații, masturbări, orgii, amoruri libere, sinucideri, istorisiri din perspectiva unui narator subiectiv sau obiectiv (care se apropie de cea a personajului), eseuri care apropie științele de arte, rămâne esențială problematica omului contemporan care rătăcește, încercând să găsească armonia cu sinele.
E interesant stilul, adesea, aforistic, reflectând problematica societății actuale: ”Cea care-i conferea omului un plus de demnitate era televiziunea.” ”În curând, epoca lor avea să izbutească o performanță inedită: va dilua sentimentul tragic al morții în senzația mai generală și mai flască a îmbătrânirii.”” Între doi și patru ani, copiii ajung la o conștiință de sine sporită, care le provoacă crize de megalomanie egocentrică. Obiectivul lor e atunci să-și transforme mediul social (în general format din părinți) în niște sclavi supuși celei mai mici dorințe a lor; egoismul lor fără limite e consecința existenței individuale.”
Lumea celor doi frați vitregi e astfel descrisă: ”Dar nu trăia într-o lume absurdă: trăia într-o lume melodramatică formată din vampe și din slute, din tipi super și din bizoni: asta era lumea lui Bruno. Michel, de partea lui, trăia într-o lume precisă, istoricește mediocră, ritmată însă de anumite ceremonii comerciale-turneul de la Roland-Garros, Crăciunul, revelionul, întâlnirea bianuală cu catalogul 3 Suisses.”
Reflecțiile ating teme foarte variate: diferența dintre bărbați și femei ( ”dar de câteva secole, era clar că bărbații nu mai serveau aproape la nimic. Uneori, își înșelau plictisul jucând partide de tenis, ceea ce nu era grav; alteori însă, considerau necesar să împingă înainte istoria, adică în esență, să provoace revoluții și războaie.” ” Ceea ce cunosc ei e dorința, dorința sexuală în stare brută și competiția între masculi; apoi, mult mai târziu, în cadrul familiei, puteau să simtă, pe vremuri, o anume recunoștință pentru perechea lor”), ierarhizarea în lumea animală și în cea umană (”Aproape în orice societate animalieră funcționează un sistem de dominare legat de forța relativă a membrilor săi. Acest sistem se caracterizează printr-o ierarhie strictă: masculul cel mai puternic din grup este numit animalul alfa ;el este urmat de al doilea ca forță, animalul beta, și așa mai departe până la animalul plasat pe ultimul loc în ierarhie, numit animalul omega.”), umor, dezamăgire și moarte (”Umorul nu te salvează, în fond, umorul nu servește aproape la nimic. Poți privi cu umor întâmplările vieții ani de zile, uneori foarte mulți ani, în unele cazuri poți adopta o atitudine umoristică practic până la capăt; dar, în fond, viața îți sfâșie inima. Oricât curaj, oricât sânge rece și oricât umor poți avea într-o viață, întotdeauna sfârșești cu inima sfâșiată. Atunci nu mai râzi. Până la urmă, rămân doar singurătatea, răceala și tăcerea. Până la urmă, rămâne doar moartea.”) iubire fizică (”Cu puțin înainte de a ejacula, avu viziunea -extrem de clară-a fuziunii gameților, și imediat după aceea a primelor diviziuni celulare. Era ca o cădere în gol, ca o mică sinucidere.”)
Cartea este dedicată omului și este o pledoarie pentru valorile acestuia, chiar dacă acestea sunt pe cale de dispariție și ies la lumină doar în situații de criză. Drumul spre esența cărții poate să fie ascuns de sexualitatea excesivă și de digresiunile eseistice. Concluzia: nihil novi sub sole , cu tot stilul modern și problematica elitistă.
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru Michel Houellebecq- ”Particulele elementare”
Este o carte care se încadrează cu succes, de la primele pagini, în literatura modernă (ca să evit termenul de literatură de consum). Stilul alert, pe placul unui cititor care trebuie să devoreze paginile repede, fără prea multă meditație, modul specific de a folosi timpurile verbale (mai ales cele ale trecutului: imperfectul, perfectul simplu), descrierile dinamice (o bilă albă pentru folosirea neologismelor), dialogurile antrenante sunt câteva dintre trăsăturile unei cărți cu succes la public, care se citește repede și este puternic ancorată în realitate.
Cartea de 213 pagini prezintă viața unei judecătoare din Marea Britanie, urmărind cele două planuri ale condiției acestei femei: destinul profesional (care generează dileme de natură morală și crize de conștiință explorate facil, pe placul unui cititor grăbit) și viața privată (criza conjugală generată de accesele de independență ale lui Jack, profesor de istorie antică, soțul Fionei, personajul principal al cărții; neîmplinirea maternității).
Romanul acordă mult spațiu narativ proceselor pe care Fiona le judecă. Cartea oferă o colecție de exemple de procese care antrenează vii dezbateri în spațiul public. Într-un stil romanțios, scriitorul prezintă condiția acestei judecătoare care împarte dreptatea ființelor celor mai vulnerabile și fără apărare. La fel se întâmplă și cu Adam, adolescentul de aproape 18 ani, bolnav de leucemie, care refuză transfuzia de sânge, din pricina convingerilor religioase. Se încearcă o tratare a problematicii religiei, din prisma apartenenței personajelor la cultul Martorii lui Iehova. Tratarea e superficială. Așa cum ne-a obișnuit din romanul „Grădina de ciment” care trata problematica incestului și complexul oedipian, trebuia să apară și aici ceva incitant, care să stârnească controverse: sugestia unei iubiri sui- generis între Fiona, femeia de 59 de ani și Adam, adolescentul care încearcă să înțeleagă lumea în care trăiește, din perspectiva bolii cu care se confruntă și a religiei.
Mi-au plăcut descrierile orașului Londra și dorința de a familiariza cititorul cu modul de funcționare a justiției engleze. E de apreciat și reconstituirea unui mediu elitist, cu preocupări culturale și artistice la care aderă personajele cărții: „Îl acompaniase pe Mark Berner când o interpretaseră în aranjamentul lui Benjamin Britten pe versurile poemului lui Yeats « Down by the Salley Gardens ».[…] Adam o cânta cam scârțâit, fără vibrato, evident, dar înălțimea notelor era corectă, chiar dacă a mai greșit de vreo două-trei ori. Melancolia piesei și felul în care era interpretată, atât de plin de nădejde, atât de neexperimentat, exprimau tot ce ea începea să înțeleagă despre băiatul acesta. Știa pe dinafară cuvintele pline de regret ale poetului. Nebun eram și tânăr…Să-l asculte pe Adam o tulbura în aceeași măsură în care o deruta. Să cânți la vioară sau la orice instrument e un act de speranță, sugerează existența unui viitor.[…] Îi admira abilitățile pianistice, dar voia s-o elibereze de tirania notațiilor stricte și a geniilor de mult răposate. I-a pus « Round Midnight » a lui Thelonious Monk și i-a cumpărat partitura. Nu era greu de cântat. Dar interpretarea ei, egală și fără accente, semăna cu o piesă obișnuită de-a lui Debussy.”
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare– volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Publicat înCĂRȚI|Comentariile sunt dezactivate pentru „Legea copiilor” de Ian McEwan
Volumul cuprinde șapte povestiri independente, însă unite de aceeași magie a narării. Vladimir Nabokov afirma că un scriitor poate fi considerat povestitor, profesor sau vrăjitor. Vrăjitorul din el predomină și îl face un mare scriitor. Cele trei ipostaze ale unui scriitor mare i se potrivesc perfect și lui Haruki Murakami. Povestitorul ne incită prin călătoriile în cultura și civilizația japoneză. Profesorul ne oferă lecții de cunoaștere morală, de principii de viață. Vrăjitorul ne încântă cu stilul original și cu plăcerea intelectuală pe care o produc cititorului paginile construite atent, din care nu lipsesc fantasticul și referințele livrești (legătura cu celelalte arte).
Sunt șapte povestiri care spun istoria amoroasă și existențială a șapte bărbați, alături sau nu de șapte femei.
Impresionantă este povestirea „Organul independent” despre Tokai, chirurgul estetician, un personaj tragic modern care alege să moară puțin câte puțin, din dragoste. Experiența de viață îl ajută să înțeleagă femeia și să teoretizeze despre feminitate, chiar cu prețul suferinței: „Toate femeile, ca să poată minți, se nasc cu un fel de organ independent aparte […].Fiecare minte în felul ei, în alt timp și în alt loc. Dar toate femeile mint la un moment dat, și încă despre lucruri importante.[…] Și, în momentele alea, mai toate femeile își păstrează neschimbate tonul vocii și culoarea feței. Asta pentru că nu ele spun minciuni, ci organul acela independent, după bunul său plac. […] Dacă inima ei o ia într-o direcție, și a mea e trasă după ea. Ca două bărci legate cu o parâmă. Și degeaba încerci să o tai, pentru că nu există lamă suficient de ascuțită pentru ea.”
„Samsa îndrăgostit” are accente care amintesc de Kafka. Un bărbat se trezește într-o dimineață, metamorfozat în Gregor Samsa, într-o istorie tulbure, într-o lume pe care încearcă să o înțeleagă, ca un nou-născut. Întâlnirea cu femeia mică și cocoșată care vine parcă de la capătul lumii să repare o încuietoare stricată e un eveniment straniu care declanșează lecția despre stăpânirea simțurilor și despre lume, în general. Prezența ușilor în acest spațiu narativ îmi amintește de secvența finală din „Procesul”.
Ultima povestire care dă titlul volumului oferă o perspectivă melancolică asupra condiției bărbatului. E o demonstrație, ca de altfel întreaga carte, că și bărbații plâng. E o revenire la tema sinuciderii și o tânguire a bărbatului care nu poate fi complet decât alături de femeie: „E foarte ușor să ajungi unul dintre bărbații fără femei. E suficient să iubești enorm, iar ea să plece undeva. […] Iar odată ce v-ați transformat în bărbați fără femei, culoarea singurătății pătrunde adânc în trupul vostru, ca o pată de vin roșu vărsat pe un covor în nuanțe deschise. Oricât de pricepuți ați fi în domeniul științelor gospodărești, scoaterea acestei pete e o treabă cumplit de dificilă. Poate că se mai estompează cu vremea, dar pata asta rămâne pată până vă dați ultima suflare. Își păstrează însușirile de pată și uneori are chiar și dreptul la cuvânt. Iar voi n-aveți încotro decât să vă duceți viața în paralel cu estomparea ei lentă, cu conturul ei neclar.”
O mențiune specială trebuie făcută despre legăturile cu muzica ale acestei povestiri. Bărbatul, personajul-narator, își amintește despre femeia a cărei sinucidere o deplânge că iubea „muzica de lift”, ”muzica pe care o auzi des prin lifturi-adică Percy Faith, Francis Lai, 101 Strings, Paul Maurinat sau Billy Vaughn”, ”muzica aceasta inofensivă […] -ansamblul de coarde infinit de rafinat, instrumentele de suflat ale căror acorduri se înalță maiestuos, alămurile cu surdină, harpele care îți dezmiardă inima; melodii fermecătoare care nu se pierd niciodată, armonii savuroase ca o prăjitură, înregistrări bine punctate-cu efecte de ecou.”
La finalul povestirii, bărbatul speră ca femeia iubită cândva a ajuns într-un rai muzical: „M-aș bucura ca M să fie acum în Rai – sau într-un loc asemănător-și să asculte ”Theme from a Summer Place”. Să fie învăluită blând în muzica ei întinsă și neîngrădită.”
Volumul poate fi considerat o pledoarie pentru complexitatea sufletului masculin, o demonstrație că bărbații sunt ființe sensibile, făcute pentru iubire. Este o carte scrisă pentru femei, în încercarea de a le stârni toleranța, de a le arăta că și bărbații pot suferi și pot fi ființe la fel de misterioase.
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris- recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris-cronici literare-volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Publicat înCĂRȚI, RECENZII|Comentariile sunt dezactivate pentru „Bărbați fără femei” de Haruki Murakami
Romanul tratează problematica românilor plecați la muncă în străinătate și a copiilor rămași acasă, fără părinți. Subiectul e de mare actualitate și a agitat scena politică românească prin declarațiile „nefericite” ale unui oficial conațional.
De la primele pagini sunt de recunoscut amprentele stilului lui Dan Lungu: narațiunea subiectivă, derulată pe un dublu portativ, analiza profundă a unor medii sociale, povestirea fluentă, sfătoasă, tipică unui moldovean sensibil, umorul, incursiunea în psihologia personajelor, imaginea realistă a societății românești.
Personajele principale sunt: Letiția (în latină laetitia înseamnă bucurie, în contradicție cu destinul femeii ), mamă a două fete, educatoare, care ia decizia de a pleca în Italia pentru a-și ajuta familia să supraviețuiască în țară și Rădița, fetița care trăiește trauma despărțirii de mamă și a destrămării familiei, fetița care se joacă de-a Dumnezeu.
Dan Lungu e un cunoscător al psihologiei copilului și sunt emoționante paginile în care fetița încearcă să ia în stăpânire lumea în care trăiește. Jocul pe care îl joacă fata, privind lumea de pe acoperișul unui bloc comunist, este jocul oricărui copil peste care vin ca un tăvălug evenimente de neînțeles. Copilul pare că astfel controlează lucrurile și își protejează lumea inocentă de invazia realității ostile: „Se așeză cu grijă pe marginea blocului și cu picioarele bălăngănind, în partea dinspre părculeț. Desigur, jocul se putea juca și în altă parte, însă nicăieri nu era așa de plăcut ca aici, unde vezi oamenii de sus.[…] Stătea serioasă și concentrată, iscodind mereu după victime noi, pe care le punea să bea din sticluța de suc, să-și bage picioarele în apa din arteziană.[…] Cu toții ascultau de ea fără să crâcnească. De fapt, chiar acesta era jocul, asta trebuiau să facă, iar ea, la rândul ei, știa că nu le poate cere orice.[…] Îi plăcea să stea ascunsă, să se uite la oameni și lumea să se miște după șoaptele sale, putea să se joace așa ore întregi. Tare i-ar fi poruncit mamei să se întoarcă mai repede din Italia, dar la așa distanță nu avea nicio putere.”
Sunt sensibile paginile în care Letiția povestește aventurile sale de româncă badanta . Primul salariu primit în Italia îi stârnește femeii o avalanșă de trăiri: „Își plângea și de milă, pentru anii în care muncise pe mai nimic în România. Deodată, acest plic îi arăta că dusese o viață de sclav, de larvă, de bou în jug. Plângea pentru bucuriile pe care le ratase, pentru viața pe care o pierduse, pentru lipsa de orizont cu care o sufocase sărăcia.[…] Plângea de bucurie că a ieșit din acea situație și de teamă că se poate întoarce oricând.”
Revine și în această carte obsesia nostalgiei comunismului. Anii tranziției postcomuniste sunt descriși din perspectiva membrilor familiei Letiției. Mi se pare ușor artificială, exagerată incursiunea în mediul social al cadrelor didactice, menită să explice sociologic umilirea acestei categorii profesionale. E interesantă descrierea Revoluției din ´89, din perspectiva lui Petru Cosoi, directorul unei școli de provincie, tatăl Letiției: „O dezamăgire cumplită și o tristețe amară îl cuprinseră când se gândi câte perechi de pantofi și de ghete stricase cu drumul spre școală. Nu merita nici măcar o pingea șleahta aceea de nătărăi nerecunoscători! Pentru cine alergase el astăzi ca un bezmetic? Pentru cine se zbătuse el ani buni? Pentru cine făcuse suportabile orele de învățământ politic? Nimic nu meritau! Ar trebui să le ia televizorul color din cancelarie, să se uite în cur la revoluție, asta meritau!”
Finalul cărții este deschis, anticipând o realitate îngrozitoare, imposibil chiar de imaginat: „Tata și Mălina alergau prin casă. Ce Dumnezeu, jucau prinsa?[…] Era prima dată când se juca de-a Dumnezeu și nu o asculta nimeni.Doar le cerea ceea ce trebuie să ceară, însă tot degeaba. Poate că la ei în apartament Dumnezeu nu există, îi trecu prin minte.[…] Ori poate era deja prea mare ca să mai joace jocul ăsta![…] – E soneria pentru numărul de Italia, oare s-o fi întâmplat ceva? spuse ea din hol. Niciodată nu sună la ora asta.Se auzi scârțâitul patului și îl văzu pe tata trecând.- Cine știe? zise el.”
Loredana Stan
Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025
Publicat înCĂRȚI, RECENZII|Comentariile sunt dezactivate pentru Dan Lungu- „Fetița care se juca de-a Dumnezeu”
Azi nu a făcut decât să învețe ce înseamnă pentru tineri cartea. Stângaci sau dezinvolți, eliptici, vorbind nonverbal sau oferind un spectacol al neologismelor, ei sunt diferiți și totuși asemănători. Placizi, ”agățând” cuvintele pentru că altceva nu știu ce să le facă, frumoși, de-alde John Travolta cântându-i Oliviei Newton- John, cu niște coronițe cuminți pe creștete mai puțin cuminți, răstitori la autoritate pentru că așa simt că există, zâmbitori până la cer căci au citit cea mai tare carte, curioși să vadă ce titlu aduce fiecare în fața lumii, vânători de poante nevinovate, melancolici că ”Invitația la vals” nu place tuturor, pierzându-se în amănunte cu iubiri și trădări și supradotați și călătorii spre centrul pământului sau blazați pentru că le știu pe toate. Viitorii intelectuali se deschid către lume. Adulții respiră în lanul de gânduri și mai albăstresc văzduhul din când în când pentru că infinitul trebuie să fie albastru.
Publicat înale vieții|Comentariile sunt dezactivate pentru cărți și copii
Pe fundal curge o transimisie sportivă. E un sport frumos, cu oameni care știu să vorbească și să se poarte. Comentariile sunt decente. Nu o scandalizează, chiar o vindecă de atâtea știri din politică. Se spune ceva de o floretistă, iar noaptea vine agale. Se gândește la niște înghețată, dar e prea rece și frica prea mare. Iulian parează, face o tușă foarte grea. Își aduce aminte de el, când era un elev drăgălaș. E curioasă ce va face acum, la 20 de ani, în această semifinală. E ca un reporter care transmite din fața televizorului. Între timp, Iulian nu ajunge în finală. Nu contează. E tot de acolo, din amintirile cu copii frumoși și cu adulți enervanți. Începe un alt joc. Se rupe o sabie. Multă energie, tensiune și adrenalină despre care a aflat azi că ajută și pentru ca niște copii răciți să respire. Gândurile îi fug în multe direcții. Se gândește câte chipuri a văzut astăzi, câte cuvinte i-au ieșit din canalul fonator, câți pași a suit în față și-n spate, câte gesturi inutile și câtă risipă de energie. Sună telefonul. O voce dragă se laudă cu realizările de peste zi. Ea îi răspunde cu interes și la subiectele fierbinți. Fierbinte e și bucătăria unde clocotesc niște ouă de care a uitat toată lumea, inclusiv găinile de țară care i le-au livrat. Și ei vorbesc și vorbesc. Își aduc aminte locurile pe unde au fost acum o săptămână. Liniștea apartamentului vast este spartă în mii de bucățele ca și fragmentele de ouă fierte care se împrăștie prin toată bucătăria: pe pereți, pe gresie, chiar și la fereastră. Monotonia serii de primăvară în care păsărelele cântă, iar televizorul strigă bucuros s-a dus la coșul de gunoiul, odată cu bucățele de ouă, născute degeaba pentru o bucătăreasă incompetentă.Miroase a fum și a foc de tabără.Foc de tabără încins în inima apartamentului de o cratiță roșie și patru bucăți de ouă proaspete. Miroase mult prea intens și amintirile au dispărut pe geam împreună cu fumul focului de tabără de pe aragaz. Hasta la vista, baby!
Publicat înale vieții|Comentariile sunt dezactivate pentru sport și fum
Trebuie să ai răbdare. Multă răbdare. Ca să îi deschizi ochii neinițiatului care crede că lumea a început cu el și care se miră că Mircea Cărtărescu e un scriitor care trăiește. Ca să nu auzi vocea vecinului de bloc, la ceas de seară și de reflecție. Ca să nu vezi rămășițele de haine ale pițiponcetului. Ca să te prefaci că nu înțelegi ceva ce nu trebuia să auzi. Ca să calci prin lume ca pe pietre de râu. Ca să-ți fie sufletul bine și lumea ta caldă și aerisită. Trebuie să ai răbdare să înveți că nu trebuie nimic.
Publicat înCHESTII|Comentariile sunt dezactivate pentru răbdare
Este o carte de povestiri, modernă, cu o scriitură adaptată acestor vremuri. Aici se poate regăsi generația de 30-40 de ani, cu o problematică actuală, scriitorul fiind un fin cunoscător al psihologiei masculine, dar analizând și psihologia feminină și încercând chiar o incursiune în universul copilului.
Aș spune că elementele comune ale acestor povestiri sunt: boala, moartea, legătura între generații, încercarea de a opri timpul din curgerea-i nemiloasă. Temele povestirilor sunt variate:pregătirea unui bărbat pentru o intervenție medicală, în timpul unei ierni nemiloase (” Cel mai departe”), întoarcerea în satul natal a orășeanului nostalgic, la tatăl doborât de griji și la bunicii neputincioși (”În familie”), diferențele dintre hipsteri și hipioți ( ”Wyoming”- ”-Și unii, și alții poartă bărbi, accesorii, se îmbracă colorat, doar că hipioților nu prea le păsa de igienă, erau mai…naturali (…). Dar și hipsterii iubesc natura-hipioții își puneau flori în păr și mergeau la San Francisco, hipsterii își pun flori în barbă, reciclează, mănâncă bio, merg pe biciclete.”) moartea unui bărbat în timpul unei călătorii cu autocarul (”Prin ușile larg deschise”), participarea lui Mihnea la petrecerea copilului iubitei și scenele de amor sălbatic (”Petrecerea”), distracțiile de la 2 Mai și din Vamă, sfârșite într-o bătaie de pomină (”La vulturul de mare cu peștele în gheare”), rememorarea anilor de liceu (”Domino”), iubirea pierdută pentru Talia, în stil epistolar (”Obiecte pierdute”), întoarcerea acasă a arhitectului bucureștean pe meleagurile copilăriei, la casa bunicilor, în satul ”armatei de teracotă” (”Întoarcerea”- ”Pe măsură ce percepeam lucrarea timpului, îi priveam ca pe armata de teracotă readusă pentru o clipă la viață. Înțelegeam că vine o vreme cînd din familia fiecăruia rămîn doar morții și cei plecați departe de casă, cînd întîmplările se retrag în memorie, iar oamenii, în fotografii.”), întâmplări pe plajă ale unui cuplu de tineri (” Vieni qua”)vizita la Londra a tânărului Alexandru Predescu și întâlnirea cu un scriitor englez (”În fața conchistadorilor”).
Trebuie remarcate perspectivele narative diferite ale povestirilor, tonalitățile lirice, nostalgice sau cele de observație socială, abilitatea de a jongla cu moduri de expunere diferite,stilul, pe alocuri, licențios, cum se poartă în arta românească actuală, și oralitatea unei limbi invadate de englezisme.
Grosso modo, citind această carte, petreci un timp agreabil, de calitate.
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.