Mirabilissemper's Blog

Are o senzație dureroasă că poate fi oricând aruncat la gunoi, că, dacă nu servește la nimic, de fapt, nimănui, poate să dispară. Rămâne doar cu senzațiile și cu vorbele ascuțite din gât, cu înjurăturile din gând, pentru că nu folosește omenirii zbaterea sa și oricum pe omenire o doare în fund de durerea ta, cum ar spune Sorescu. Teoretizează despre prietenie, despre valorile societății actuale, despre rolul artei în era tehnologizată și la doi pași distanță i se trage scaunul de sub fund, i se schimbă în față semnele de circulație pentru că nu mai sunt drumuri pe unde poate să umble cel nenumit, cel neiubit, cel nebăgat în atenții elitiste. Face literatură pe marginea prăpastiei, aruncă bolovani peste speranțe și toacă mărunt cuvinte care nu folosesc nimănui pentru că nimeni nu le vrea. Nici cuvintele nu mai sunt ce au fost odată, darmite oamenii.

Trezește-mă când toate râșnițele din lume

își vor fi terminat de măcinat cafeaua

și când bărbații se vor fi săturat de așteptat la mese… partenere de tangou.

Când rodiile însângerate vor fi înlocuit merele păcătoase,

Când vor fi încetat vaietele clasice ale chitarelor.

Trezește-mă și du-mă în somn iar

Căci nimeni nu mai are chef să privească atâtea luni

câte au apărut de când romantismul e pandemic.

Confesiunile se întind pe trotuare ca niște femei pe care nu le vrea nimeni,

prea mulți salvatori vând elixire mortale,

prea multe fecioare poartă voaluri cernite.

evenimentele perioadei faste prin care trece scriitorul de provincie: fustele scurte purtate de muieri tomnatice, interviuri proaste acordate și luate de oameni lipsiți de inspirație, vizite în locuri pline de dorințe literare, cărăușie de cărți spre serviciu, șiretlicuri proaste de copii și mai blegi, lună plină cât pentru două (ca în Haruki Murakami), căldură de septembrie în noiembrie, lipsă de chef ca de vară.

Ieri fusese ziua cu orbi, a orbilor cu ochi și a orbilor fără ochi. Mai fuseseră asemenea zile, dar asta fusese ”deosebită”. Era ”deosebit” să vezi cum orbește subit un om care a făcut parte din trecutul tău, cum surzește atunci când pui o întrebare, în fața unui cabinet medical.  Era răvășitor că orbul adevărat fusese un om în deplinătatea puterilor, agil, activ. Acum își păstrase luciditatea, ba chiar își ascuțise înțelepciunea (se vedea asta din răspunsurile pe care i le dădea fiului său orb, cu ochi, din demnitatea cu care se plângea că suferă de inactivitate) așa cum se întâmplă cu cei care capătă ochiul interior, precum Oedip, Tiresias etc. Un alt Tiresias poposise pe banca din fața cabinetului medical unde venise să-și vindece nu ochii, ci inima prea chinuită. Tiresias nu mai putea să-i predea  orbului cu ochi lecția respectului, dar el era pentru ceilalți o carte deschisă în care se putea citi demnitatea. Au fost multe tăceri stânjenitoare, multe procese de conștiință și s-a așternut peste toate eliberarea și resemnarea. Au fost aruncați uitării trei ani de frici cumplite și au fost rememorați mulți ani de întrebări și răspunsuri, de respirat același aer care acum era blamat, renegat, expirat din plămâni plini de ură.

legendă:

– ”deosebit”-clișeu preluat din vocabularul celor lipsiți de inspirație, pentru a defini o experiență fundamentală;alt sinonim clișeizat este ”special”.

Urăști cu toată ființa caracterul unuia, dar tocmai ai descoperit că trebuie să împarți ura cu iubirea, pentru că  scrie bine; scrie ce ai fi vrut și tu să scrii, dar ți-a luat-o înainte. Nu ești prima ființă care constați asta, dar s-a întâmplat acum și nu credeai să ai  atâta răbdare să admiri roadele unui om pe care nu-l ții aproape de suflet. O să spui de vechea antinomie între talent și caracter. Și asta. Dar eu o să spun astăzi ODI ET AMO.

Și o să mai spun că mi-a bătut Bacovia la ușă. Era fericit. Fusese să bea ceaiul și pe drum se întâlnise cu frunze și flori obosite, cu oameni ascunși în gulerele paltoanelor. Îmi povestea cum se ascunsese odată în mijlocul apei și cum suportase altădată căldurile toride în salonul iubitei bolnave.

E bine la umbra unui ceai și a unui laptop (sau a unei cărți) pentru că atunci când plouă sunt în vacanță sentimentele mele. Am început să mă plagiez.

P.S. Gânduri bune pentru o fată cu nume interbelic.

În ficțiune, e fie un ”chip binevoitor”, fie o scorpie care îngrădește iubirea liberă și spontană a unui adolescent rebel. Nu are nicio aură de magistra, nu are sentimente, e ca o ”ființă de hârtie”. E mai ușor să faci ficțiune decât să locuiești în ea, să populezi un spațiu în care alții te-au distribuit. Roata se întoarce nu numai în viață, ci și în universul ficțional. Nu se știe când te transformi într-un mărunt personaj, într-un om care oferă o carte, timp de câteva cuvinte și apoi ai ieșit din scenă. E posibil ca omenirea să rețină despre tine că ai dat o carte sau că l-ai enervat pe unul care avea chef să se plimbe cu iubita. Faptele se varsă din realitate și se pot plăti și în cărți.

Lumea merge și la teatru. Într-un oraș mic, o piesă de teatru cu Florin Piersic și Medeea Marinescu este un eveniment așteptat. Biletele se pun în vânzare cu o lună de zile înainte și se epuizează foarte repede. Sala e plină ochi. Atâtea respirații unite parcă îți  consumă aerul tău. Taioare de cucoane asortate, pieptănături corecte, pensionari care nu au mai ieșit de mult din casă, tineri încântați că au fost văzuți de profesorime, principala categorie profesională prezentă în sală, se găsesc de toate în ”templul” culturii care deservește toate artele.

Actorul iese pe scenă și pe un ton ironic, serios, comic, roagă publicul să închidă telefoanele. Nimic neobișnuit, mai ales că pe unii pare că îi ajută -uitaseră să facă asta până acum. Numai că lumea are telefoanele în sala de teatru ca să facă poze. Lângă mine o babă face un zgomot înfiorător când la fiecare sfert de oră mai imortalizează câte un cadru interesant. După ce termină de făcut zgomotul și poza, baba (îi zic așa pentru că are comportament de om rău, neinteresat de artă, atent la detalii predispuse a fi în curând bârfe și care nu știe când să râdă) bagă repede telefonul în geantă ca să nu fie prinsă, de parcă până atunci nu o văzuse tot poporul. Asemenea gesturi ale babei au fost repetate de câteva ori în alte părți ale sălii, iar câteva telefoane tot au sunat. Tinerii par mai civilizați, maturii s-au obișnuit și ei cu tehnologia, iar obiceiurile proaste s-au accentuat odată cu vârsta.

Despre piesa de teatru, numai lucruri bune. O piesă bulevardieră, jucată minunat de cei doi actori: puțin cam teatral ”maestrul”(cum ne-a precizat că nu-i place să i se spună) Florin Piersic, magistral de Medeea Marinescu care a trecut cu dezinvoltură de la partitura de femeie seducătoare, demascatoare a infidelității, ocrotitoare, la cea de fiică orfană ce își descoperă tatăl. Mesajul piesei este o pledoarie pentru valorile umane.

P.S. Nu am făcut nicio poză (fotografia postată aici e luată de pe marele internet), am preferat să păstrez amintirea spectacolului în propria minte. Nu aveam de împărtășit lumii decât imagini făcute din vorbe.

Între ploi e multă viață, multe fapte care merită consemnate, multe revolte surde, multe adolescențe care se nu se înțeleg pe sine, multe râsete care contaminează universul. Sunt și zbaterile adultului care încearcă să citească suflete zăvorâte bine. Adulții ăștia se ocupă și pe timp de ploaie cu ce nu trebuie.

Între ploi ceasul bate, ticăie mai repede și măsoară dureros iminența despărțirilor.

Între ploi se așteaptă vremuri mai bune, dar se speră la zăpezile care acoperă totul.

Între ploi apar nebunii și fantomele și parcurile așteaptă îndrăgostiții să năvălească.

Mi-e dor mereu de cei vechi…

Până când cei noi devin și ei mult prea vechi.

Așa, dorul se ostoiește între azi și ieri, între acum și atunci.