Mirabilissemper's Blog

Două lucruri au rămas înregistrate pentru această dată din calendar, în jurnalul meu selectiv și profund subiectiv: urarea originală, adresată mie, de a avea parte în noul an de oameni buni și un eveniment de viață nefericit petrecut în familia unei tinere dragi. Între cele două evenimente se desfășoară viața care depinde și de alegerile noastre, dar și de întâmplările ce ne transformă, de multe ori,  în martori neputincioși ai propriei existențe.

E o artă să atragi în preajma ta doar ființe care să te merite, e o binecuvântare să poți să alungi urâtul și răul, dar e nedrept  să primești  lecția neputinței speței umane când de-abia ai început să ridici ochii spre cer și să înțelegi ce se întâmplă în jurul tău.

Sărbătorile sunt despre familie și alți oameni cu care ne-am întâlnit pe parcursul călătoriei noastre prin viață. Suntem împliniți dacă avem bucate înainte-ne, dacă respectăm tradițiile (pe care, unele dintre ele, chiar noi le-am creat), dacă toți ai noștri sunt bine, iar cei plecați în ceruri sunt în gândurile noastre. Suntem încântați când cineva drag și-a amintit de noi. Suntem fericiți când urări originale ne emoționează sufletul secătuit de cuvinte balsam. Suntem și pustiiți când am vrea să auzim anumite cuvinte, de la anumiți oameni. Nu se schimbă nici ordinea planetelor, nu se face nici gaură în cer, dar se deschide o mică cicatrice pe care o vor astupa în timp alte vorbe și alți oameni. Căci Sărbătorile sunt despre oameni și cu oameni mai răi sau mai buni, așa cum îi merităm. Pe unii îi alegem, alții ne aleg ei. Împreună, mai răi sau mai buni  călătorim prin viață chiar și în vreme de SĂRBĂTOARE.

Are o senzație dureroasă că poate fi oricând aruncat la gunoi, că, dacă nu servește la nimic, de fapt, nimănui, poate să dispară. Rămâne doar cu senzațiile și cu vorbele ascuțite din gât, cu înjurăturile din gând, pentru că nu folosește omenirii zbaterea sa și oricum pe omenire o doare în fund de durerea ta, cum ar spune Sorescu. Teoretizează despre prietenie, despre valorile societății actuale, despre rolul artei în era tehnologizată și la doi pași distanță i se trage scaunul de sub fund, i se schimbă în față semnele de circulație pentru că nu mai sunt drumuri pe unde poate să umble cel nenumit, cel neiubit, cel nebăgat în atenții elitiste. Face literatură pe marginea prăpastiei, aruncă bolovani peste speranțe și toacă mărunt cuvinte care nu folosesc nimănui pentru că nimeni nu le vrea. Nici cuvintele nu mai sunt ce au fost odată, darmite oamenii.

Trezește-mă când toate râșnițele din lume

își vor fi terminat de măcinat cafeaua

și când bărbații se vor fi săturat de așteptat la mese… partenere de tangou.

Când rodiile însângerate vor fi înlocuit merele păcătoase,

Când vor fi încetat vaietele clasice ale chitarelor.

Trezește-mă și du-mă în somn iar

Căci nimeni nu mai are chef să privească atâtea luni

câte au apărut de când romantismul e pandemic.

Confesiunile se întind pe trotuare ca niște femei pe care nu le vrea nimeni,

prea mulți salvatori vând elixire mortale,

prea multe fecioare poartă voaluri cernite.

evenimentele perioadei faste prin care trece scriitorul de provincie: fustele scurte purtate de muieri tomnatice, interviuri proaste acordate și luate de oameni lipsiți de inspirație, vizite în locuri pline de dorințe literare, cărăușie de cărți spre serviciu, șiretlicuri proaste de copii și mai blegi, lună plină cât pentru două (ca în Haruki Murakami), căldură de septembrie în noiembrie, lipsă de chef ca de vară.

Ieri fusese ziua cu orbi, a orbilor cu ochi și a orbilor fără ochi. Mai fuseseră asemenea zile, dar asta fusese ”deosebită”. Era ”deosebit” să vezi cum orbește subit un om care a făcut parte din trecutul tău, cum surzește atunci când pui o întrebare, în fața unui cabinet medical.  Era răvășitor că orbul adevărat fusese un om în deplinătatea puterilor, agil, activ. Acum își păstrase luciditatea, ba chiar își ascuțise înțelepciunea (se vedea asta din răspunsurile pe care i le dădea fiului său orb, cu ochi, din demnitatea cu care se plângea că suferă de inactivitate) așa cum se întâmplă cu cei care capătă ochiul interior, precum Oedip, Tiresias etc. Un alt Tiresias poposise pe banca din fața cabinetului medical unde venise să-și vindece nu ochii, ci inima prea chinuită. Tiresias nu mai putea să-i predea  orbului cu ochi lecția respectului, dar el era pentru ceilalți o carte deschisă în care se putea citi demnitatea. Au fost multe tăceri stânjenitoare, multe procese de conștiință și s-a așternut peste toate eliberarea și resemnarea. Au fost aruncați uitării trei ani de frici cumplite și au fost rememorați mulți ani de întrebări și răspunsuri, de respirat același aer care acum era blamat, renegat, expirat din plămâni plini de ură.

legendă:

– ”deosebit”-clișeu preluat din vocabularul celor lipsiți de inspirație, pentru a defini o experiență fundamentală;alt sinonim clișeizat este ”special”.