Despre cărți, filme, viață și … ceea ce rămâne cu noi

Pe parcursul celor patru ani de liceu, le-am propus elevilor de la profilul filologie cursul opțional „Literatura și cinematografia-abilități de viață”. A fost o investiție sufletească și intelectuală mare, după cum le-am tot spus, ei fiind pentru mine clasa cea mai permisivă la experimente culturale. Deși au fost multe sinuozități în electrocardiograma afectivă a relației noastre, gândul că, în fiecare săptămână, trebuia să citim, să discutăm despre o carte din afara programei școlare sau să vizionăm și să analizăm un film memorabil mi-a făcut viața mai frumoasă.

Acum, ajunși la finalul cursului, m-am gândit că un test (de tip feedback) care să conțină întrebări despre materia parcursă, sugestii și sfaturi pentru profesor, ar fi benefic pentru toată lumea: ne-am aduce aminte de filmele și cărțile preferate, de bune și de rele, deopotrivă.

În ultimul test completat la acest curs opțional, elevii mei și-au adus aminte de „La vita è bella”, de „Domnului profesor, cu dragoste”, de „Parfum de femeie” și ”City of Angels ” de „Splendoare în iarbă” sau de cel mai recent film văzut împreună, „Mic dejun la Tiffany”. 

Gândurile lor așternute pe hârtie sunt emoționante:

M-a întrebat cineva recent care e filmul meu preferat și am început imediat să derulez prin lista memoriei filmele pe care le-am vizionat în cadrul cursului opțional și nu numai, pentru că nu prea văd filme altfel, ci pentru că nu am știut mult timp unde se găsesc filmele bune. I-am răspuns interlocutorului că filmul meu preferat este ”Scent of a Woman”, tradus în română „Parfum de femeie”. Îmi amintesc că mă emoționase cumplit anatomia unei stări, crestată foarte aspru într-o viață de nevăzător. Îmi amintesc și că mă podidiseră niște lacrimi de patetism incert. A fost unul dintre cele mai umane filme pe care le-am văzut, un film de un frumos foarte greu, foarte sintetic. Și îmi amintesc și că l-am vizionat după ce doamna profesoară ne-a întrebat, cu nu știu ce ocazie: «Cum? N-ați văzut valsul din „Parfum de femeie”?» Poate ușor de trecut cu vederea, scena declinului complet, a prăbușirii într-un pat de un alt teribil, când băiatul îl ruga sfârșit sfâșietor să nu renunțe, să se ridice, să termine gluma a convertit clasa la multă liniște.” (Alexandra Oprea)

„Dintre toate filmele vizionate în cadrul cursului opțional, preferatul meu rămâne „La vita è bella” văzut la final de clasa a XI-a. Filmul reușește să îmbine umorul cu problematica discriminării și a antisemitismului, din Italia fascistă, culminând cu un final emoționant la care a plâns jumătate din clasă ( un moment memorabil).” (Andrei Lăutărescu)

„Filmul care mi-a plăcut cel mai mult la cursul opțional este „Domnului profesor, cu dragoste”. Consider că este abordată o problematică foarte importantă, rasismul, dar și dificultățile pe care le întâmpină un profesor în cariera sa. Alt film care mi-a plăcut foarte mult a fost „Viața e frumoasă”, un film care abordează problematica războiului și a iubirii. A fost un film emoționant pe care l-am revăzut de trei ori și l-am recomandat și altor persoane.” (Maria Șerban)

Cartea care a întrunit cele mai multe aprecieri din partea elevilor umaniști a fost „Vara în care mama a avut ochii verzi” de Tatiana Țîbuleac, dar aceștia au rememorat cu drag întâlnirea de la Slobozia, cu scriitorul Dan Lungu și activitatea de la colegiul nostru la care a participat autoarea Florentina Loredana Dalian, ocazii cu care au citit „Șoferul din Oz”, „Sînt o babă comunistă”, „Hanul dintre vii”. Opiniile tinerilor reflectă impactul profund pe care literatura contemporană și întâlnirile culturale l-au avut asupra lor:

Una dintre operele mele literare preferate pe care am citit-o la cursul opțional a fost „Vara în care mama a avut ochii verzi” scrisă Tatiana Țîbuleac. Deși scurtă, cartea m-a impresionat. Am cumpărat-o și am citit-o complet. În ea este ilustrată o relație disfuncțională dintre o mamă și fiul ei, problematică pe care nu am mai întâlnit-o în alte romane. O altă operă care m-a impresionat a fost „Hanul dintre vii” de Florentina Loredana Dalian. Mi-au plăcut poveștile scurte, dar cu impact puternic, din acest volum, precum „La noi de ce nu vine Moș Crăciun?” (Maria Șerban)

„Textele mele preferate, citite în cadrul cursului opțional au fost prozele scurte ale Florentinei Loredana Dalian, deoarece mi-au influențat profund parcursul prin liceu, oferindu-mi curaj și o nouă perspectivă asupra propriei persoane. Deși am analizat și alte opere valoroase în cadrul orelor, aceste texte ocupă un loc special pentru mine, fiind legate de începutul liceului,  un moment în care am ales să nu mai fiu la fel de timidă și temătoare. Poveștile emoționante despre oameni simpli mi-au insuflat empatie și dorința de a ajuta.” (Alexia Roșioru)

„Am citit „Repetiție pentru o lume mai bună” de Mihai Radu cu voce tare, în clasă, pentru vreo 40 de pagini și mă dureau gura și gâtul și luam pauze de respirat, dar o colegă a răspuns ulterior că intonația mea parcă a influențat fluxul narativ, că a ajuns mult la ea cititul meu. Și știu că mi s-a întâmplat atunci, atipic, să îmi confund vocea activă cu monologul meu interior fragmentar, din momentele de lectură, singură. Adică nu uitasem că citesc cu voce tare, evident, dar ajunsesem să simt că îmi citesc numai mie. Despre toate,[…] despre durerile alea de ora patru după-amiaza, când se merge singur printre mulți, despre relațiile adulte mâncate de responsabilități, despre sex frivol, despre moarte. Și mereu am zis că vreau să văd și spectacolul de teatru, dar rămân doar cu uitatul la afișe. (Alexandra Oprea)

„În cadrul acestui curs am descoperit o mulțime de scriitori talentați care m-au ajutat să-mi formez o opinie mai nuanțată despre literatura română contemporană, cu care nu eram familiarizată înainte. Una dintre cărțile cele mai emoționante a fost „Tot înainte” de Ioana Nicolaie care m-a impresionat prin sensibilitatea prozei sale, fapt pentru care am citit și un alt roman al autoarei, „Cartea Reghinei”. De asemenea, „Hanul dintre vii” este o altă lectură memorabilă care a culminat cu întâlnirea cu Florentina Loredana Dalian, experiență la care mă întorc din când în când cu gândul, atunci când văd volumul în bibliotecă. (Casiana Tănase)

Despre lucrurile învățate sau simțite în urma cursului opțional „Literatura și cinematografia-abilități de viață”, discipolii mei întru pasiunea pentru cultură au împărtășit reflecții inedite care evidențiază modul original în care se raportează la artă și la evenimentele culturale. Fiecare răspuns a fost o mărturie sinceră, o oglindă a felului în care literatura și filmul pot deveni repere de viață, surse de inspirație sau declanșatori ai introspecției. Diversitatea reacțiilor acestor tineri confirmă rolul profund formator al contactului autentic cu arta:

„Cel mai important lucru pe care l-am învățat în cadrul acestui curs este că lectura reprezintă o activitate profund personală, o experiență unică pentru fiecare cititor. În cadrul orelor desfășurate, pornind de la lectura unor fragmente din literatura contemporană, am avut ocazia să ne exprimăm liber gândurile și să ne arătăm modul în care înțelegem același text. Astfel, am realizat că, deși avem o bază comună, perspectivele din care ne raportăm la lectură sunt surprinzător de diferite. A fost un prilej valoros de a ne împărtăși opiniile, de a ne asculta și de a ne inspira din ideile celorlalți, ceea ce ne-a ajutat să ne lărgim orizonturile cunoașterii.” (Miruna Grigorescu)

„Acest curs m-a ajutat să-mi îmbunătățesc modul de exprimare, să-mi dezvolt cultura generală.” (Robert Istrate)

„Am învățat faptul că este bine ca uneori să ieși din spațiul tău de confort și din tiparul prestabilit pentru a îți deschide noi orizonturi culturale.” (Andra Duțu)

„Consider că, prin intermediul acestui curs, am avut ocazia să ne lărgim cultura cinematografică, beneficiind astfel de privilegiul de a da un nou sens vieții. Am învățat să comparăm filme între ele, să apreciem stiluri, epoci și interpretări diferite, ceea ce ne-a oferit perspective variate și ne-a schimbat, cu siguranță, modul de a percepe lumea din jur.” (Laura Fătu)

„În urma acestui curs, am învățat că fiecare persoană percepe arta în mod diferit și îi acordă o importanță proprie. Au fost filme pe care le-am urmărit cu sufletul la gură, momente în care am plâns sau am râs, emoționată de ceea ce se întâmpla pe ecran, în timp ce alți colegi rămâneau indiferenți, așteptând să treacă ora. Tocmai această diversitate de reacții m-a făcut să înțeleg cât de personală este legătura fiecăruia cu arta și cât de mult ne definesc sensibilitatea și viața interioară.” (Melisa Firat)

„O lecție importantă pe care am învățat-o din acest curs este că aparențele pot fi înșelătoare. Au existat filme care, la început, păreau plictisitoare, dar care s-au dovedit în cele din urmă profunde, frumoase și pline de sens. Am descoperit că atât literatura, cât și cinematografia pot reda aceleași sentimente și idei, dar folosind mijloace artistice diferite.” (Silvia David)

„Un lucru esențial pe care l-am învățat în cadrul acestui curs a fost cum să-mi exprim opinia despre operele scriitorilor contemporani, dar și cum se realizează în mod corect o recenzie de film. Am înțeles cât de important este procesul de documentare care precedă o astfel de lucrare, deoarece el oferă credibilitate opiniilor exprimate. Adevărate lecții de viață și momente care mi-au rămas întipărite în minte au fost întâlnirile cu scriitori precum Florentina Loredana Dalian și Dan Lungu, evenimente la care am avut onoarea să fiu prezentă.”(Ana Covaci)

Ne despărțim plini de emoție, conștientizând că ne place arta, ne plac oamenii frumoși pe dinăuntru, cum spunea și Alexandra, și că iubirea poate fi infinită chiar dacă zâmbetele profesorului lipsesc sau nu sunt de fiecare dată „mari, necertărețe, luminoase și neafectate.” Vă mulțumesc pentru acești patru ani petrecuți împreună și pentru bogăția de trăiri pe care am avut privilegiul să o împărtășim.

DESEN: AI

Publicat în ale vieții, CHESTII, evenimente, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Despre cărți, filme, viață și … ceea ce rămâne cu noi

au dispărut pescărușii… plusurile zilei, doar minusuri…

O zi a Venerei mohorâtă, cu plictiseli de sezon, cu absențe și întârzieri inerente la prima oră, cu priviri sictirite la a doua, dar și căscaturi cu vedere la omuleț și strănuturi fără necesare șervețele. „Contacte vizuale” imberbe, clișeice „nu judecăm”, feromoni fără caiete, ascunderi în ultima bancă, vizionări la un film pe care îl vrea lumea ca substitut pentru predat, lucrări nedorite, conveniențe sociale în eseuri și vânători de ființe care sunt mult prea digitale. Plusurile zilei, doar minusuri. La ce bun unghii și gene, tricouri de firmă și siguranță de sine ignară? La ce bun suflet și timp pierdut, și energie irosită? „A quoi bon avoir quitte Coasta Boacii?” (La ce bun să fi părăsit Coasta Boacii?), că tot am discutat cu veterani despre Cioran care abdicase de la normele sociale. Nici măcar internetul nu mai reține deziluzia și tristețea părăsirii paradisului, explicație pentru interogația de mai sus. Azi, doar pesimism…Rămân pe altă dată floricelele și cerul fără nori. Între altele, au dispărut pescărușii din satul nostru mare.

Atât a putut să deseneze AI…

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru au dispărut pescărușii… plusurile zilei, doar minusuri…

viața-i zbanghie

zbanghii și fanatici sunt toți, deopotrivă, cei care îți arată că e grindină din cauza lui X, că a crescut euro din cauza lui Y…

Publicat în muzici | Comentariile sunt dezactivate pentru viața-i zbanghie

Unele amintiri sunt făcute să rămână nerostite…

Întoarcerile la frecușurile cotidiene (după vacanța de Paște) sunt inevitabile. Ce ar fi viața fără privirile pline de înțeles ale învățăceilor mai mici sau mai mari, fără monologul în Babilon al adultului care se urcă pe scenă, interpretând rolul cerut de context, fără zâmbetele sau tristețile tinerilor rebeli care emană prin toți porii dorința de libertate și independență, fără stres, orare încărcate și nervi pe măsură? Toate sunt ale noastre, dar ale noastre sunt și vacanțele petrecute mai mult sau mai puțin spiritual, educativ, cultural, relaxant.

Vacanța aceasta a fost un maraton turistic, destinația finală fiind orașul iubirii. Orașul nu s-a dezis nicio clipă de această reputație. Sunt vii încă imaginile cu îndrăgostiți care se iveau fantasmatic pe străzi, sărutându-se, purtându-se de mâini ca într-o încătușare asemenea celor din lacătele prinse pe podurile peste Sena. Cuplul matur întâlnit în trenul spre Versailles, care comenta într-o spaniolă-italiană știrile despre moartea papei sau îndrăgostiții eleganți care se îmbrățișau în vagonul care ne transporta spre capitala franceză, doamna care, printre câteva priviri în oglindă și smulgeri de sprâncene cu penseta din dotare, vorbea drăgăstos cu soțul și copiii săi sunt tot atâtea forme de iubire, ascunsă în gesturi simple, vorba clișeului.

Nu pot fi uitate trăirile înălțătoare din Catedrala Notre-Dame, ascultând hipnotic imnul „Gloria in excelsis Deo”, după o așteptare la o coadă, care s-a mișcat vreme de o oră asemenea șerpișorului din bătrânul joc. Vor fi păstrate în memorie mulțimile de oameni care participau la slujbă în prima zi de Paște, respectau ritualul religios, cohortele de turiști înconjurând incinta sacră cu telefoanele în mâini, atenționați să nu deranjeze, dar fascinați de solemnitatea momentului și de frumusețea locului.

A mai fost și Palais du Louvre, văzut în golden hour, grandios, impunător, scăldat într-o lumină caldă care îi accentua măreția și farmecul atemporal. Imaginea fetei care se cocoțase pe o margine a unei fântâni, pentru ca un fotograf să îi imortalizeze trena roșie, unduitoare și privirea ei peste umăr nu cadra cu rafinamentul și noblețea arhitecturii. Parisul este și un mare studio foto, decor ideal pentru momente memorabile, atrăgând călători de toate vârstele: și mirese imperturbabile, cu baloane roșii în mâini, asiatici fericiți să imortalizeze tot ce se poate, bătrânei cu picioare fragile, încălțați salomonistic, susținuți de bețe de drumeție etc. Frumusețea inunda bulevardele, orașul arhiplin nu sufoca, vremea era îngrozitor de schimbătoare. O plimbare pe Champs-Élysées a devenit și mai romantică datorită ploii furtunoase, umbrelelor cu simbolurile consacrate, deschise către un cer care, în clipele următoare, se limpezea, ocrotind șirurile de oameni din fața magazinelor luxoase, mulțimile de gură-cască din fața cofetăriilor, cafenelelor.

Romantică a fost și plimbarea prin cimitirul Montparnasse, într-o zi de luni ușor ploioasă, în căutarea mormântului lui Brâncuși. Pietrele de pe mormintele evreilor, mulți dintre ei supraviețuitori ai lagărelor morții, poartă mottouri sfâșietor de umane: „Patience et maîtrise avant toute chose, telle est ma devise!” (9 avril 1969, Dominique Jacoubovitch). Monumente insolite impresionează privirea și sufletul: un covor de cochilii de scoici, un vas uriaș ce păstrează un lichid enigmatic, o pisică sculptată, ca o prezență eternă și tăcută, versurile lui Victor Hugo, „Demain, dès l’aube…”, elegie scrisă după moartea fiicei sale, plasate acum pe mormântul Laetitiei, o copilă de 13 ani -similitudini bizare, cum doar viața poate orchestra. Mâini rugătoare, îngeri îndurerați, Madone tragice, totul respiră o tandrețe dureroasă, printre frunzișul proaspăt și aleile care parcă șoptesc povești care nu vor să moară.

S-a văzut și Turnul  Eiffel, grandioasă construcție, strălucitoare prin absența emoției (pentru cea care scrie aceste rânduri). S-a ajuns și la Domul invalizilor, complexul de clădiri, cuprinzând muzee şi monumente legate de istoria militară a Franţei, o reverență la adresa trecutului acestui popor. Pentru artă și alte bizarerii contemporane s-a poposit la Centrul Pompidou. Designul său industrial, simbol al postmodernismului arhitectural și al nonconformismului cultural francez ne-a scuturat puțin confortul ancestral. Peste toate acestea, este neprețuit spectacolul urmărit de la terasele de pe malul Senei, unde turistul este în egală măsură privitor și privit, având locuri la un fel de teatru al străzii, savurându-și rafinatele feluri de mâncare și schimbând câteva vorbe cu chelnerii, însoțitorii de masă sau chiar cu orașul însuși. Ritmurile vieții cotidiene în Orașul Luminii sunt atât de firești, totul este simplu, în sprijinul călătorului răvășit de atâta noutate, avertismentele cu hoții de buzunar și posibilele insecurități sunt de luat în calcul, dar nu s-au confirmat nicio clipă, din fericire.

A fost frumos și orașul Strasbourg, un fel de Salzburg mai cosmopolit, marcat de diversitate culturală și politică, cu ale sale Quiche Lorraine și Tartelette citron. Münchenul ne-a primit cu o explozie etnică și senzorială, în care șaorma pare să fi devenit parte integrantă din peisaj.Restaurantul hotelului unde am fost cazați ne-a întâmpinat dimineața cu un mic dejun generos, ce includea, printre altele, ouă vopsite, deși trecuseră cinci zile de la Paște. Din păcate, nu a mai fost timp pentru o plimbare pe malul Dunării, în romantica Budapesta, țara natală ne aștepta. Ar fi multe de spus și de scris, dar unele amintiri sunt făcute să rămână nerostite.

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru Unele amintiri sunt făcute să rămână nerostite…

de bine…

O zi de 11 aprilie, în care ne amintim mereu de cea mai pură și frumoasă dintre noi, care de 19 ani s-a mutat în altă lume, a fost marcată și de evenimente mai prozaice: o preumblare la capitală, sfârșită abrupt, fără teatru. Tineri din trei nuclee educaționale au trăit în felul propriu, vizita la „casa” unui președinte interimar și a altor făcători de istorie. Vremea friguroasă, peisajul hibernal, imaginea naturii înghețate, ar fi putut fi cadrul unui pastel existențial, dar n-a fost stare de poezie. Poezie fac alții, susținuți de cei care bagă capul într-o poză glorioasă. Așadar, s-a tremurat corespunzător …. mai mult de frig, în fața armamentului expus ademenitor, s-a vorbit cu apărători ai patriei noastre și ai altor spații, s-a aflat despre pericolul unui IED (improvised explosive device), s-a hălăduit prin săli ale Unirii, ale Brâncovenilor și ale altor domnitori, regi și regine, s-au căutat fantome vechi și noi. S-au făcut poze cu magnolii, a fost timp și pentru puțină pioșenie, în biserică. Apoi atracția consumeristă a țipat după vajnicii excursioniști, fiind cumva obligați de evenimente să înlocuim arta teatrală cu cea a simțurilor în explorare. La vremea apusului frumos, care plutea peste o lume obosită, dar, în recuperare, cu muzică din trenduri, se călătorea, se oprea în locuri de baștină, pentru a depune corespunzător „capitaliștii” de ocazie. Între timp, tabloul iernatic dispăruse ca printr-o vrajă făcută de mâinile cu unghii de poveste ale fetelor iubitoare de basme contemporane. Apogeul plimbării a fost construit ad-hoc de chipuri luminoase, cu glasuri care au exteriorizat cuvinte balsamice. Se caută încă punctele tari și slabe ale unei asemenea întâlniri, dar, grosso modo, au învins prietenia și alte virtuți ale sufletului.

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru de bine…

Cartea cu „vise” și „visători” (despre „Soarele negru” de Bogdan-Alexandru Stănescu)

Cea mai recentă operă a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Soarele negru, este unul dintre cele mai bune romane ale anului 2024, dacă nu cel mai bun, după cum opinează majoritatea celor care l-au citit. Lansat la Târgul de Carte „Gaudeamus”, aflându-se pe primul loc în topul vânzărilor Editurii Trei, nominalizat la Premiile Radio România Cultural, având parte de cronici excelente, Soarele negru confirmă încă o dată calitatea artistică remarcabilă a romanelor acestui autor, evidențiindu-se rafinamentul estetic, forța narativă și profunzimea psihologică a unui prozator de primă mână. Fiind subiectul unor cluburi de carte, al multor întâlniri cu cititorii, dar și al unor emisiuni la TVR Cultural și Radio România Cultural etc. Soarele negru se bucură de o receptare entuziastă, autorul fiind într-un dialog constant cu scena literară. Invitat în podcasturi (Vorbitorincii, CSVD în cărți), scriitorul, traducătorul și editorul Bogdan-Alexandru Stănescu se afirmă ca una dintre cele mai articulate și influente voci ale literaturii contemporane.

Trecând rapid în revistă câteva considerații critice despre cea mai recentă carte a lui Bogdan-Alexandru Stănescu: un „spectacol total al literaturii” (Realdo Tokacs), „o arheologie a rupturii, a ambivalențelor, a fragmentarului” (Adrian G. Romila ), „un roman maximalist ca la carte” (Mirela Nagâț), „un roman transgenerațional” (Victor Cobuz), „o carte-eveniment” (Raul Săran), „un roman polifonic care acoperă multe epoci și spații culturale” (Angelo Mitchievici), nu poți să nu constați dificultatea de a scrie o cronică originală despre Soarele negru, un volum dificil, cu deschideri către interpretări nebănuite. Scriam despre Abraxas, volum care compune, alături de cel mai recent, și de Copilăria lui Kaspar Hauser, o trilogie a memoriei și a familiei, evidențiind multiplele straturile culturale, mitologice, galeria de personaje complexe, structura de „ficțiune arhitecturală”.

Scris în paralel cu traducerea unui seminar ținut de C. G. Jung despre „Zarathustra”, romanul se transformă într-unul homeric, cu multiple ramificații, metaforic, cu un fir narativ complex, care conține reflecții filozofice, istorice etc. Soarele negru ajunge, cronologic, în contemporaneitate, volumul anterior al trilogiei încheindu-se cu zece ani în urmă. Volumul conține simboluri recurente, episoade narative care traversează sau fac legătura cu întreaga trilogie, mai ales cu Abraxas, construind astfel o continuitate simbolică, o rețea de sensuri ce dau profunzime scriiturii: fascinația față de Jung, Leviathanul și autorul ei, Thomas Hobbes, operațiunea Barbarossa, imaginea mamei, anatomia familiei, legăturile cu literatura ale eroilor ficționali, elementele de autoreferențialitate, imaginea Bucureștiului, incursiuni în istoria comunismului, dar și ai anilor tranziției etc.

Cele trei mottouri ale romanului oferă posibile interpretări ale acestuia, așezând textul sub semnul dualității vocii narative centrale, al încercării personajului principal de a „nu-și pierde cumpătul”, al puterii ficțiunii și al „credibilității” acesteia, temă care este evidentă și în Avertisment. Este bizar, dar din ce în ce mai necesar, ca un roman să se deschidă cu asemenea rânduri, cititorii având ocazia să citească una dintre cele mai frumoase profesiuni de credință ale unui autor (a cărui operă a fost privită prin lupa corectitudinii politice), pledând cauza ficțiunii, asumându-și rolul unui „dictator” în patria literaturii, revendicându-și „dreptul” de a deforma „după bunul plac” realitatea. Este o declarație pentru autonomia artei, o reafirmare a literaturii ca teritoriu al posibilului, al memoriei și al imaginației.

Cartea are o ramă onirică, visul „bărbatului din baobab”, al tatălui mort, despre un băiat care rătăcește prin lumi onirice. Astfel, romanul poate fi interpretat drept visul din vis, „o antologie de caraghioslâcuri” a unor „visători” care „nu s-au luat prea tare-n serios”. Invitația „Să intrăm în vis” este urmată de reflecțiile personajului-narator „trecut de patruzeci de ani”, jurnalist de investigație, care lucrează la o carte, revelată în ultimele pagini, ca o creație care „stă să înceapă”. Revelația acesta târzie adaugă volumului un strat metatextual, pe lângă dimensiunea onirică. Putem spune că vom citi o carte cu vise și visători.

Pendulând între o realitate hidoasă, cu știri despre monstrul din Caracal, cu documentări despre criminalul carnivor din anii ’80 și un trecut marcat de poveștile de viață ale părinților săi și ale sale, Gheorghe Ibrahim Abdallah deconstruiește, pe parcursul celor 460 de pagini, un puzzle narativ. La rândul său, cititorul deșiră o pânză intertextuală care s-a țesut dinspre personajul central, prin părinții săi și cu ajutorul altor personaje-reflector, către epoca stalinismului și a nazismului, în anii comunismului românesc, perioada de tranziție și cea a anilor 2000. Bătrâna tehnică a povestirii în poveste este revalorizată, cititorul navigând dintr-o istorisire în alta, rămânând la sfârșit să răspundă la întrebarea De ce? a instanței textuale care a traversat epoci apuse, istorii personale, în încercarea de a recupera figura paternă și de a face pace cu sine.

Asemenea lui Michi Lucescu, personajul central din Abraxas, și Gheorghe Ibrahim Abdallah, „fiul unei yoghine ortodoxe și al unui camerunez troțkist”, eroul Soarelui negru este pasionat de literatură, frecventează un cenaclu literar, are o viață boemă, cunoaște de mic violența. Mai mult decât atât, Gigi/Ibrahim, trăiește umilința constantă, rezervată celor metiși, într-o lume strâmbă, plină de prejudecăți și mentalități rigide. Episodul apartenenței la un grup de băieți al cărui șef este Garoe, „zeul de a cărui fericire a depins ani de zile fericirea” evidențiază cruzimea și brutalitatea relațiilor interumane: „a fost pentru prima dată când am simțit că tot universul râde de mine.”

Smaranda, mama lui Gigi, este o prezență dominatoare în viața fiului său, reușind să suplinească absența lui Diallo Abdallah, tatăl care alege să muncească în Anglia și să păstreze o legătură fulgurantă cu familia pe care o avusese timp de unsprezece ani. Însă, în centrul romanului se află imaginea copilului care pendulează între cele două figuri parentale. Dacă Abraxas era cartea mamei Ralu, asemănată cu Medusa lui Caravaggio, Soarele negru propune, așa cum se explicitează și în broșura de însoțire a romanului, imaginea familiei ca o himeră „ale cărei capete și trup sunt fantomatice”. Familia devine o proiecție, o iluzie, ceva ce pare să existe doar în amintirile lui Gigi/Ibrahim. Există o legătură profund emoțională între membrii unei familii marcate de absență, iubirea și suferința fiind inseparabile, personajul central căutând toată viața apropierea tatălui și răspunsuri la întrebări chinuitoare:„ la fel cum și ea (n.a. mama) îmi simțea de la distanță durerile și tristețea și cum amândoi îl simțeam pe Diallo, oriunde s-ar fi aflat.”

Nu întâmplător, amintirea momentelor preferate din anii copilăriei în care tatăl îi citea din „Legendele Olimpului” este unul dintre actele fondatoare ale unei legături indestructibile. Acele clipe rare devin pentru narator un spațiu sacru al intimității. Poveștile mitologice devin un cod afectiv comun, o formă de apropiere sufletească: „În minutele acelea, Diallo era doar al meu, părea să-și abandoneze zbuciumul și să mă vadă. Iar atingerea și vocea lui se împleteau cu poveștile mele cele mai dragi.[…]Însă legenda care îmi trezea cele mai stranie reacții, care mă făcea să trăiesc tristețea și oroarea, era cea a lui Iason monosandalos, ce părea de la început să se afle sub o stea întunecată, sub soarele negru al melancoliei și al crimei.[…] Acum, trecut de patruzeci de ani, mă impresionează altceva din legendă: moartea lui Iason. […] E sfârșitul oricărui erou poartă în suflet soarele negru și deasupra capului carena putredă a tinereții eroice.”

În fragmentul de mai sus se găsește și una dintre cele mai întâlnite interpretări ale titlului romanului, pus în legătură cu soarele negru al melancoliei, cu poemul lui Nerval. Cert este că simbolismul melancoliei, al unor descoperiri dureroase însoțește viața personajului, încă din copilărie. Legenda lui Iason „sub soarele negru al melancoliei și al crimei” devine o oglindă pentru drumul interior al naratorului, o viață luminată de idealuri, dar umbrită de absențe, pierderi și o durere reprimată, transmisă din generație în generație (durerea lui Diallo care și-a văzut pierind mama și frații și revolta sa împotriva tatălui, suferința mamei care a fugit de un părinte ultraconservator și agresiv, chinurile Ilenei, „iarba rea”, mătușa Smarandei, care se refugiase la București, pentru a scăpa de abuzurile tatălui etc.). La maturitate, naratorul înțelege tragedia imposibilității de a rămâne pentru totdeauna erou. Asemenea eroilor antici, tatăl este iubit, admirat, dar și învăluit într-o aură de melancolie și mister, iar legătura dintre ei devine o moștenire emoțională dureroasă, dar profundă.

Cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu este una a călătoriilor în spațiu și timp, declanșate de pretexte narative fascinante sau de prezența unor personaje-reflector, care luminează din interior episoade istorice mai puțin cunoscute și medii sociale diverse. Astfel, bunicul Vova al prietenului lui Gigi, devine pretextul evocării tragicei scufundări a navei „Mogoșoaia”, Ileana, „care a aderat la comunism prin intermediul artei croitoriei”, oferă o perspectivă subtilă asupra ideologiei infiltrate în gesturi cotidiene, iar viața mondenă și interlopă a protipendadei comuniste este ilustrată prin casa de modă „Diana” și figura Mamei Mina – un personaj emblematic pentru universul dublu al seducției și compromisului. În paginile romanului, ficțiunea se împletește armonios cu secvențe documentate realist, inspirate din fapte reale. Cititorii pot recunoaște cu ușurință replicile ficționale ale casei de modă „Venus” și ale Zinei Dumitrescu, iar biografia manechinului Melek Amet este redată cu finețe, adăugând o dimensiune autentică construcției narative.

Cronologia evenimentelor este alambicată, drumul ficțiunii și al poveștilor fiind singurul care îl conduce pe cititor prin labirintul evenimentelor. E atâta sete de poveste, dar și nevoie de a elibera un demon al narațiunii dominatoare. Personajele nu se mai satură să-și spună poveștile de viață, să-și ispășească prin confesiune vina de a fi de partea hidoasă a istoriei: psihiatrul Vasile Petrescu (care a avut un model real), racolat de KGB, luptând din interiorul sistemului comunist la deconstrucția personalității umane, nazistul gay Zolli Pintsch, martor al ritualurile oculte de naștere a Celui de-Al Treilea Reich.

Era previzibil că va apărea în roman topografia unui București inedit, știută fiind prețuirea constantă a autorului față de orașul în care s-a format: „[…]umblam pe străzile Bucureștiului vechi, atât de diferite de cartierul unde crescusem și în care fusesem închis ca-ntr-un orfelinat. […]melancolia caselor de pe Strada Italiană, de pe Dianei, a blocurilor vechi ce mărgineau casele de pe Luca Stroici avea darul de a alina […]”. Dar, alături de Smaranda, Diallo și copilul Gigi/Ibra ajungem în anii de sfârșit ai comunismului, în Constanța, în apartamentul „frumos din Blocul Creion, ciudata construcție cilindrică”, de unde naratorul vedea în fiecare dimineață marea, iar seara o saluta, înainte de culcare. Anii petrecuți în Timișoara, în timpul studenției sale, de către viitorul psihiatru Victor Predescu reprezintă perioada cea mai fericită a existenței sale, iar orașul are o poezie a sa: „[…]vedeam Piața Unirii, în toată frumusețea ei barocă dărăpănată. Mi-era greu, când învățam sau scriam referate, să nu rămân cu privirea pierdută înspre Domul Romano-Catolic sau, în partea opusă, spre Catedrala Ortodoxă Sârbă. Imobilul în care eram noi găzduiți purta numele Casa «La Elefant» și se afla într-o perioadă de tranziție înspre o utilitate publică, după ce fusese ani la rând han și ospătărie.”

Însă, cele mai lirice pagini sunt dedicate Sulinei și poveștilor acestui oraș al copilăriei lui Cristi Romaniuc, prietenul lui Gigi/Ibra: „Sulina e un oraș plămădit din materie onirică și tragedie: acolo unde orașele cunosc o etapă a fericirii întemeietoare, Sulina vine cu turle aurite scăldate în sânge și lacrimi. Și totul e legat de Dunăre și mai apoi de mare.” Vara petrecută în acest loc, călătoria în locul „secret” , imaginea pădurii onirice, a arborilor contorsionați, „visul sertarelor din carne”, inițierea erotică a naratorului, descrierea fraților Cristi, Ilinca, Mihai care citeau aceleași cărți și se „înțelegeau într-un idiom familial, șoptit”, inaccesibil sunt pagini frumoase, încărcate de nostalgie și mister, care evocă o lume fragilă, aflată la granița dintre realitate și vis.

Totul are legătură cu visul în acest roman sau se desfășoară sub semnul visului: visul lui Diallo care prezice moartea prietenului său, Max, (pag.139); Ileana „a dat bacalaureatul, ca prin vis” (pag.218); coșmarul recurent al Ilenei (pag. 219); vara pe care a Victor Predescu a petrecut-o cu părinții săi, în sat, a fost ca un vis urât și interminabil (pag.248) etc. Chiar și în afara cadrului explicit oniric, miezul narativ este constituit dintr-o curgere continuă către vis, către halucinație, către o realitate distorsionată de afect și memorie. Mulțimea de confesiuni, manuscrise, scrisori, documente în care scotocește fostul jurnalist de investigații – în încercarea de a reconstitui cât mai fidel povestea criminalului carnivor al anilor ’80 – funcționează, la rândul lor, ca pendulări pe muchie de cuțit între realitate și imaginație. În această oscilație continuă, adevărul faptic este contaminat de proiecții, fantasme și vise neîncheiate, iar romanul devine o sondare în adâncul conștiinței.

În cadrul romanului se conturează o veritabilă ars poetica, articulată prin vocea naratorului, prin fragmentele de confesiune și prin tensiunile dintre real și imaginar. Scrisul nu este un simplu act artistic, ci o strategie de supraviețuire, un mod de a lupta împotriva disoluției aduse de vis, de memorie și de absență. El devine liantul dintre familie și ficțiune, dintre trăirea intimă și transfigurarea estetică, dintre ceea ce s-a pierdut și ceea ce poate fi salvat prin cuvânt. A face literatură este un act necesar, dureros, lucid și purificator. A scrie înseamnă a rămâne prezent, a respinge alunecarea în „negativul vieții”, a opune uitării o formă de memorie vie, afectivă:

„[…]pasiunea mea pentru jurnalism e felul meu de a mă împotrivi alunecării în vis […] pentru mine toată literatura e vis, e negativul vieții, iar nimic nu mă înspăimânta mai mult decât să mă pierd în acest negativ, când eu simțeam cu tărie că tatăl meu are nevoie de mine, la fel mama mea, care îmi era alături, puteam să întind mâna și s-o ating, dar asta nu însemna că ea era cu totul acolo, că jumătate din sufletul ei nu era dispărut undeva în centrul Africii. Iar ca să deschid robinetul acestei presiuni a visului, ca să mă pot elibera de ea, scriam o poveste despre care nu știam cum se va încheia, dar știam că, atunci când o scriu, eu sunt acolo, în teritoriul ei, iar când n-o scriu, sunt purificat de toată mâzga visului și pot trăi, mă pot pregăti pentru tot ce mă așteaptă.”

Romanul Soarele negru propune, astfel, o literatură organic legată de traumă și de identitate, în care cuvintele au puterea nu doar de a vindeca, ci de a conserva ceea ce ar fi altfel iremediabil pierdut.Finalul cărții rămâne deschis, ca o prelungire firească a visului, sau ca visul însuși, o recunoaștere a faptului că nicio poveste trăită nu poate fi cu adevărat încheiată, ci doar suspendată în cuvinte.

Loredana Stan

Loredana Stan este profesoară de limba și literatura română, autoare a volumului de poezii „Mirabilis semper”, Editura Metamorfosi, 2023, a lucrărilor De libris – recenzii și cronici literare-, Editura Metamorfosi, 2023, De libris -cronici literare -volumul al II-lea, Editura Metamorfosi, 2025

Publicat în CĂRȚI, RECENZII | Comentariile sunt dezactivate pentru Cartea cu „vise” și „visători” (despre „Soarele negru” de Bogdan-Alexandru Stănescu)

anxietăți…

Cineva scrie într-un interviu că e dependent de cărți, soare și mare. Ce alinturi ale omului contemporan care se vrea cea mai bună versiune a sa! În momentul când se citește vrăjeala aceasta, afară plouă, lumea încă se culcușește bine în așternuturi calde. La 6,23 se vorbește la radio despre inteligența românească lăudată, despre semiconductori și IT, despre războaiele comerciale trumpiste. S-a băut ceaiul cu ghimbir, s-a trimis a treia oară varianta unui articol care i-a dat bătăi de cap unui om care nu stă bine cu somnul. S-a tipărit un document care a generat mult cortizol. Se pregătește cufundarea în apă, se răspunde mesajelor matinale. Se așază bine toate straturile pe trup și suflet. Se pregătește o persona cât mai respectabilă. Promisiunea asta ține câteva clipe, pentru că naturalul se poartă cel mai bine. Se aude că a început campania electorală. Se citește indexul gazelor neprețuite, se transmite mai departe robotului. La Brașov sunt 7 grade, la mare, 11. Căldură mare!😄E bine pe planeta albastră. Se zice că există anxietate climatică, asociată cu conștientizarea schimbărilor climatice, a amenințărilor la adresa mediului. Și mai există anxietate socială, anxietate de separare, anxietate digitală etc. Poftă bună! Luați cu pâine!

poză: Pinterest

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru anxietăți…

de-ale condiției umane…

Weekendul a început sub semnul jovialității provocate de imaginea duamnei cu floare în piept și cu tocuri, care trecea strada către un coafor, alergând. Apoi starea de bine s-a consolidat ca martor la o discuție în care o domnișoară se lăuda că va merge la Țăndărei, ea, cu telefonul, el, cu telefonul în mâini, pe post de busole existențiale. Apoi s-a cinat dimineața cu ajutorul filmului din 1967, într-o atmosferă destul de somnolentă. La ora 9, un băiat prezenta simptome de nemulțumire cronică și neintrare profundă în grații (ar putea fi pus un diagnostic, dar acesta are legătură cu alt gen), la ora 10 tânărul special aștepta la ușă, ca de obicei, să clopoțească intrarea în incintă. Mai târziu, Daria dădea de veste cu mândrie că au început să vadă în pauze serialul „Adolescență coruptă” (titlu neinspirat tradus, iar filmul nu atât de bun pe cât consideră lumea importantă). La oră, greu cu găsirea cuvintelor potrivite, greu să nu-ți privești ca îndrăgostită soarele vieții tale. Prima zi de loisir a început cu un mesaj elaborat, în care se motiva absența unei junioare de la o competiție care îl conține pe Dumnezeu. Când te gândești că atâta creativitate putea fi utilizată și în scopuri olimpice: „Anul viitor cu siguranță voi participa «din nou» și voi lua un rezultat îmbucurător, cu speranța că nu voi mai fi răcită.” Singurul răspuns potrivit nu putea fi decât: „No comment! Sănătate!” Alergii la clișeul cu gândirea critică auzit iar și iar, de data asta, la o europarlamentară. Mașini de spălat muncitoare, alarme care nu tac deloc, vreme posomorâtă și alte lucruri de-ale condiției umane, mai mult sau mai puțin intelectuale. Au revoir!

poza: Pinterest

Publicat în ale vieții, CHESTII, JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru de-ale condiției umane…

din rețele sociale…

scriitorul Florin Lăzărescu:

„Plouă mocănește, fumez în curtea Casei Muzeelor. Alergând prin ploaie, fără umbrelă, cu o geantă mare de voiaj în mână, apare un tânăr simpatic:

— Nu vă supărați, aici e Muzeul Pogorului?

— Casa Pogor e administrată de noi, Muzeul Literaturii, dar aici e sediul central. Trebuie să mergi vreo zece minute până la Pogor. E clădirea unde aveau loc pe vremuri ședințele Junimii, lângă BCU.

Pare nelămurit.

— Păi, aici mi-a zis cineva că tre’ să vin, la Muzeul Pogorului. Am o temă de făcut.

— Ce temă? Poate te-ajut.

Scoate mobilul, verifică o listă lungă și-mi arată.

— Uitați, scrie Muzeul Pogorului.

Mă uit.

— Păi, văd că scrie Muzeul Pogromului.

— Exact. Am de făcut un selfie la Muzeul Pogor… Pogromului.

— Atunci, ai nimerit… Știi ce-i pogromul? îl întreb.

Strânge din umeri, cumva scuzându-se. Îi explic scurt ce-i pogromul, îi povestesc cum în acest loc, care era curtea Chesturii în 1941, au fost bătuți și uciși mii de evrei. Îi arăt și îi explic câteva dintre panourile cu fotografii de arhivă din curte. Pare sincer interesat și impresionat.

— Vrei să intri și în muzeu?

— Nu, că atât am temă: să-mi fac de-afară un selfie cu Muzeul Pogromului… Unde-i mai bine să stau?

— Păi, nu știu, cum crezi tu. Poate lângă panourile astea, să prinzi mai multe în cadru? Hai să-ți fac eu.

Îmi întinde mobilul. Îl pozez. Se uită mândru la poză:

— Perfect… Mulțumesc.

Dă să plece, dar se întoarce brusc:

— Stați că, totuși, îmi trebuie un selfie cu pogromul.

Lasă geanta de voiaj pe piatra cubică udă, își aranjează puțin părul, își face un selfie, apoi o rupe la fugă, urându-mi „sănătate”.

LE: cintind comentariile, țin să precizez ceva. Nu mi se pare ok ca un caz particular să fie generalizat la o generație. În patru ani de când s-a deschis Casa Muzeelor, au fost peste 500.000 de vizitatori, înregistrați cu bilet. Marea lor majoritate e formată din tineri, mai puțin din adulți care au făcut „școală adevărată, pe vremuri”.

comentariul scriitoarei Veronica D. Niculescu la postarea de mai sus:

„Tot fără să generalizăm. Mă gândesc de ieri la asta, la ceva ce mi s-a întâmplat și mi-a blocat ore întregi. O elevă de clasa a 11-a îmi cere un interviu. Olimpică. Las totul baltă și zic da, fiindcă elevii au mereu prioritate. Îmi trimite patru întrebări pompoase, însoțite de citate, onduleuri pretențioase, și mă întreabă de „romanul” care e volumul meu de debut, de-acum douăjde ani, nu roman, ci povestiri!, de personajul feminin extraordinar din roman (în povestiri sunt bătrâni, bărbați, pisici, femei), și tot așa, cu personajul ăsta extraordinar și romanul. Îi spun îngrozitor de jenată că din păcate nu pot răspunde la ceva ce nu există. Îmi dezvăluie că de fapt n-a citit NIMIC, nici o carte, a căutat pe google și-a citit fragmente, doar din cartea de debut a găsit (piraterii), e mirată peste poate, dar politicoasă, îi spun că gem librăriile de cărți, îmi spune grăbită că ea CHIAR n-are timp să alerge prin toate librăriile după cărți! Așa ajungem de la inițialul „vă admir!”, la teribilul „eu n-am timp de librării!”. 

🙁

 Fata nu atinsese cu mâna nici măcar o singură carte de-a mea, dar mă admira și insista, voia interviul. Termin discuția transpirată din cap până-n picioare, jenată, umilită, mirată, furioasă, îngrijorată, cu dureri de ficat, convinsă că n-am ajutat la nimic, deși m-am străduit. O să mă urască o viață… (Asta în timp ce alți copii, mult mai mici, trimit întrebări punctuale, pasionate, reale etc.)”

Publicat în ale vieții, CHESTII | Comentariile sunt dezactivate pentru din rețele sociale…

desene stilizate în clipe cinematografice

Se apropie vremea când trebuie să le desenezi uitucilor lucrurile făcute în istoria comună. Se vor reține doar gesturile mângâioase, de eliberare, pentru că sunt prea multe enigme și testamente în viața lor. Se vor reține râsetele, miștourile, întârzierile, imersiunile în telefoane și oameni pe scaune, în poziții atipice, cu atitudini libere. Se vor reține temele făcute la economie și jocurile din telefon, cu vorbe pe fundal și agitații științifice pe care nimeni nu dă doi bani. 756 de ore de viață trăită în vecinătate, respirând același aer, privind tabla și desenând cuneiforme, văzând filme, citind cărți, rugându-ne unii de alții să fie bine.

Luni e simularea. Vineri s-a simulat simularea, fiecare cum a putut, unii de acasă, alții din poziții leguminoase, unii întrebând și rezolvând cerințe specifice, alții teleportându-se la mare, la soare. În rest nu se mai rețin din ziua Venerei decât privirea întoarsă spre pantofi a frumosului plictisit de povestea cu un personaj Pisică, plânsul fetei suferinde în ora în care se vorbea și despre Ziua Internațională a Poeziei, răspunsul nonșalant al celei care recunoștea că s-a inspirat doar, când scria despre poezie, frământările unui alt Cezar care nu mai ținea minte răspunsul corect din testul grilă. Apoi niște mochi și macaroon, scris, filme, clipe cinematografice.

poza: Pinterest

Publicat în JURNAL | Comentariile sunt dezactivate pentru desene stilizate în clipe cinematografice