Printre cărțile cu care am plecat acasă de la Bookfest 2026 s-a numărat și fumul se ridica la cer, cel mai recent roman al scriitorului, criticului literar, profesorului universitar Bogdan Crețu. Autorul este unul dintre cei mai activi promotori culturali, un model pentru generațiile tinere, acesta declarând într-un interviu televizat, înainte de lansarea romanului său: „Unul dintre gesturile elementare de interes sau de patriotism, dacă vreți, este să fim foarte atenți la ce se întâmplă în literatura actuală, să intrăm în librării, să mergem la târgurile de carte, să cumpărăm, să citim scriitori contemporani”.

M-am familiarizat cu stilul său, am cunoscut apetența autorului pentru Poveste, citind romanul apărut în 2023, „Mai puțin decât dragostea”. Istoria folosită drept fundal al acțiunii, drept revelator al naturii umane, tema trecutului și a memoriei, a traumelor transgeneraționale, problematizarea iubirii, a credinței, a fericirii, sunt câteva dintre punctele forte ale scriiturii lui Bogdan Crețu, regăsite în romanul apărut în 2026, la Editura Polirom.

și fumul se ridica la cer, prezentat pe coperta a patra a cărții drept o „saga de familie”, considerat „Un roman despre vinovății și lașități. Despre pierderi, și fugi, și iluzia că suntem stăpâni pe micile noastre vieți, pe micile noastre încercări de fericire. Despre luptele mari și bătăliile aparent neînsemnate” (Nicoleta Munteanu), apreciat pentru că „își asumă greutatea romanului realist de respirație amplă, cu personaje memorabile și tensiune dramatică” (Radu Aldulescu) aduce în vremurile tulburi pe care le trăim povești care traversează un secol de istorie.

Romanul reunește poveștile de viață a patru generații, aparținând aceleiași familii: a bunicului fără nume, sublocotent pe frontul de Răsărit, apoi prizonier, a jurnalistului, cadrului didactic universitar, Paul Zlot și a soției sale, Irina, profesoară într-un sat din Dobrogea, a lui Iancu Zlot, reporter de război, și a Dianei Zlot/Uncescu, pictoriță, urmașii cuplului de intelectuali. A patra generație, „își ițește cornițele”, cum spune autorul, e formată din copiii celor din urmă.

Romanul este construit polifonic, fiecare personaj devine centrul de interes al unui plan narativ, cu perspectiva proprie asupra existenței, completând imaginea de ansamblu a familiei. Narațiunea trece cu naturalețe de la un personaj la altul, romanul neavând un singur protagonist. Fiecare erou ficțional are vocea proprie și acaparează democratic scena construcției epice. Impresia de continuitate și de curgere neîntreruptă a Poveștii este dată și de faptul că volumul nu este structurat pe capitole, simplele spații grafice trasând o graniță între episoade narative. Caracterul narativ al operei literare, titlul scris cu literă mică, verbul la imperfect „se ridica”, întregesc impresia unei istorii în desfășurare, niciodată încheiate.

Cartea se deschide cu un fragment din „memoriile despre război și despre prizonierat” ale bunicului, scrise la persoana a II-a, procedeu care presupune o distanțare față de materia narată, o obiectivare și o respingere a propriei biografii, ca și cum viața trăită ar aparține altcuiva. Acest jurnal de campanie ordonează epic romanul, marchează tematic volumul, creează punți între generații și epoci istorice, între personaje. Transmis ca o moștenire de familie, de la bunic, la Paul și apoi la Iancu, jurnalul devine un simbol al memoriei. Se creează o legătură între experiența bunicului pe frontul Celui de-Al Doilea Război Mondial și destinul lui Iancu, reporter în zone de conflict, voluntar în războiul din Ucraina, captiv, la începutul romanului, într-un depozit subteran de armament. Astfel, se sugerează că istoria se repetă, iar traumele se transmit de la o generație la alta.

Jurnalul de război al bunicului conține simbolistica titlului romanului lui Bogdan Crețu, legându-l de tema credinței: „Ai ars ani la rând, puțin câte puțin, Biblia. La fiecare sărbătoare ți-ai răsucit țigări din ea până ai ajuns la Noul Testament. Ai deschis la întâmplare, ai citit cu voce tare, ai rupt câte-o foaie, ai făcut câte-o țigară. De Crăciun, de Paști, l-ai fumat pe Dumnezeu cel rău. Și-ai privit cum fumul se ridica spre cerul gol.” De altfel, autorul a mărturisit că imaginea în jurul căreia a construit o ficțiune de 531 de pagini este aceea povestită de o prietenă, a Bibliilor, din foițele cărora, în timpul războiului, din cauza sărăciei, membrii familiei sale își rulau țigări. Problematica religioasă, a confruntării cu divinitatea este ceea ce conferă profunzime, dimensiune reflexivă romanului, aceasta regăsindu-se în existența tuturor personajelor.

Imaginea „fumului care se ridică la cer” este recurentă, plurisemnificantă, revelată diferit, în funcție de contextul în care este evocată: poate trimite la rugăciune și la tămâie, la ritualul comemorării, la fumul trupurilor arse în război: „Lasă, bă, uite că se duc în cer, la Dumnezeu. Că-i tămâie, că-i mahoarcă, ce mai contează?”. Este și o metaforă a divinității inaccesibile, opuse tangibilului uman: „Dumnezeu nu are carne, el e un nume secret, un stâlp de foc, un fum care se ridică la cer.

Imaginea „fumului care se ridica la cer” dobândește, astfel, o bogată încărcătură simbolică. Cuvântul sacru devine o hrană spirituală, este parte din ființa umană, fiind un gest care se încarcă de semnificația unui ritual religios: „În fiecare an, la sfârșit de octombrie, rupi câte-o pagină din Biblie, îți răsucești o țigară, o aprinzi, tragi adânc în piept fumul, îl sufli-n sus și-ți agăți privirea de el până se topește. Doar așa mai poți citi din Biblie. Cuvintele alea pe care le citești le fumezi. Să fie primite.” Indiferent de originea lui, fumul se înalță spre același cer, devenind simbol al memoriei, al suferinței, al credinței, al relației omului cu divinitatea.

Relația personajelor cu Dumnezeu este neconvențională, tensionată, existând un dialog virulent cu divinitatea, fiind chemată să dea socoteală pentru nereușitele vieții. „O familie nu e o simplă combinație, o comuniune consensuală, cum se zice; nu e nici ceva sacru […] Datorii nu are față de Dumnezeu, nu-i recunoaște autoritatea, să facă bine Dumnezeu să nu se bage în casa ei și sub plapuma ei. […]Și-n plus, Dumnezeu e tată, ce poate ști el despre o familie? Nici măcar nu Și-a lăsat lapții-n vaginul unei femei, doar Și-a trimis duhul să rezolve problema. A pocnit din degetele-I divine, a trimis un arhanghel să ducă vestea cea bună și gata, să se descurce femeia, că de-asta-i femeie. Întâi să-și convingă logodnicul că nu i-a fost necredincioasă, apoi să facă față urii celorlalți. Dar cel mai greu trebuie să fi fost să accepte că fiul ei, carne din carnea ei, nu a lui Dumnezeu, […] va trebui să moară pentru o idee străină de ea.[…] Față de Maria se simte foarte apropiată. Ei i-ar da voie s-o judece. Tu ce-ai face, Maria? Care păcat e mai mare, să te rupi dintr-o familie și să resetezi viețile tuturor, copii, părinți, alți părinți sau să trăiești în minciună, să salvezi niște aparențe care nu mai păcălesc pe nimeni?”

și fumul se ridica la cer reactualizează un intertext biblic, prin intermediul căruia tematica religioasă se îmbogățește cu imaginea familiei, evidențiind tensiunile dintre generații și complexitatea relației dintre părinți și copii. Credința este reinterpretată prin imaginea familiei, iar acesta din urmă este pusă sub semnul unor dileme morale, pe care tradiția religioasă le adâncește. Familia este demitizată, iar interpretările biblice sunt umanizate, „vulgarizate“, exprimând nu o absență a credinței sau o atitudine eretică, ci dezvoltând o meditație asupra condiției umane, deplasând accentul pe dimensiunea profană, afectivă.

Diana, fiica lui Paul, este un personaj reflector, prin intermediul căruia se explorează condiția femeii, și se reconstituie mediul elitist, plin de rivalități, al artelor. Pictoriță, înainte să devină mamă a trei copii, neîmplinită în condiția de femeie, neavând sentimente profunde față de actualul soț, având complexe de inferioritate și în relație cu părinții săi, Diana Zlot se gândește cu obstinație la fericire, dar nu face mari eforturi pentru descoperirea sa: „[…] ca atunci când era studentă la Arte […]Ultima ei perioadă fericită. Acum are copii, deci obligația ei este să fie fericită. Dacă nici copiii nu te fericesc, ești mamă denaturată. Dar de ce să se agațe de cuvinte? Ca mamă e împlinită, poftim, dar ca om nu. […] Ieri era tânără, rebelă, credea că va răsturna lumea cu arta ei, a dat cu piciorul la un purcoi de bani pentru că i s-a părut că nu e respectată, cum să-și vândă ea talentul, nu-i așa?”

Planul narativ care urmărește destinul lui Paul Zlot deschide mai multe direcții tematice, prezentând condiția intelectualului, a cronicarului literar, aflat la începutul carierei, reflecțiile despre valoarea estetică, raportul dintre literatură și politică. Este descris mediul universitar, cu trimiteri la Institutul Pedagogic din Constanța, transformat după 1989 în Universitatea „Ovidius”.

Romanul introduce referințe recognoscibile din mediul universitar și artistic tomitan, ceea ce îi conferă un plus de realism și ancorare culturală. Este ficționalizată vizita la Constanța a scriitorului Umberto Eco, „chemat de un coleg care lucrase în Italia ani la rând și-l cunoscuse. I-au dat titlul de Doctor Honoris Causa, au vuit ziarele”. Pasajul de la pagina 192 constituie o trimitere discretă la profesorul Marin Mincu, decan al Facultății de Litere, în anii ’90. Referința poate fi interpretată ca un omagiu adus lui Marin Mincu, pentru care Bogdan Crețu și-a exprimat în repetate rânduri admirația. Realitatea și ficțiunea se întâlnesc, conferind universului narativ autenticitate.

Prin Paul se explorează condiția intelectualului aflat la vârsta pensionării, dar și tensiunile vieții familiale, neputințele rolurilor sale de tată și soț. Personajul trăiește iluzia unui timp nesfârșit („timp căcălău”-pagina 13) pe care și-l imaginează dedicat scrierii unor cărți, vieții de familie și relației cu soția sa, Irina. Sunt surprinse și neliniștile unui om exclus din mediul profesional, dar și sentimentul inutilității. Ultimele pagini dedicate acestui personaj pentru care „casa devenise o alegorie a vieții lor și o răscumpărare a vieții lui taică-su”, sunt emoționante și redau suferințele celor dragi și imaginea timpului urmașilor care se scurge în timpul predecesorilor.

Povestea lui Iancu și a Marei aduce în roman tema iubirii adolescentine, trăite cu intensitate, la modul absolut. Această experiență afectivă este modelatoare, marcând deciziile și destinul amândurora. Fuga lui Iancu la Odessa, refugiul în profesia de jurnalist de război, nașterea Iancăi, încercarea de a construi o viață de familie tihnită sunt unele dintre cele mai emoționante pagini ale romanului, ilustrând dificultatea împăcării trecutului cu prezentul și a iubirii cu responsabilitatea. Destinul Marei este unul tragic, căzând pradă singurătății din cuplu, incomunicării și presiunii de a păstra aparența unei familii normale: „Orice familie e o sumă de aparențe.”

Prin forța de seducție a poveștilor, naturalețea dialogurilor, umorul inteligent, realismul descrierilor, Bogdan Crețu construiește o amplă cronică de familie în care destinele individuale se împletesc cu marile evenimente ale istoriei. și fumul se ridica la cer este o frescă a unui secol de istorie, recuperând evenimente dramatice ale Celui de-Al Doilea Război Mondial, atmosfera comunismului și a anilor tranziției, prin numeroase referințe sociale, politice, culturale, integrate firesc în țesătura narativă.

prof. LOREDANA STAN