vreme de nouă luni

Vreme de nouă luni, cât ai naște un om, am cunoscut frica hidoasă, paralizantă, monstruoasă. Am trăit pe repede înainte, uitând de mine și mutându-mă în sufletul altcuiva. Am urcat dealul Mitropoliei și m-am rugat pentru o minune. Am cunoscut ce înseamnă să te lipești de pereți în incinte sanitare, să fii anonim, să nu ai biografie și să ceri doar viață pentru perechea ta. Am învățat să trăiesc cu zgomotul ambulanței, cu sunetele și rutina aparatelor de măsurat viața.

Am cunoscut și trădarea celor de-o seamă cu mine care mă voiau încă o dată doborâtă și nu înțelegeau cum e să fii pus în fața unor alegeri imposibile, cum e să îți iubești atât de mult meseria și să nu poți să o faci.

Vreme de nouă luni, el a plecat puțin câte puțin în lumea de dincolo, deși a strigat că își vrea viața înapoi. Nu a fost să trăim împreună decât trei decenii, în care am fost mereu doar noi, egoiști și neintruzivi în viețile altora. Acum sunt doar singură și pustie…

Acest articol a fost publicat în ale vieții. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.