Doamne, câți poeți pe metru pătrat!
Parcă lumea și-a pus cupole argintii
și arată ca o femeie cu diamante la urechi.
Câtă poezie pe străzile pe unde calc!
Frunze putrede și spinări de câini ca niște bidivii înaripați.
Câte metafore la mâini de domnițe și la trupuri de Adonis,
Câte enumerații ale urbanului monoton călcate în picioare!
Câtă cerneală coborâtă din ochii fetelor neprivite
Aruncată pe apa sâmbetei!
Doamne, câți poeți pe străzile vieții noastre!
Loredana Stan
20 ian. 2019
ar fi trebuit să scriu despre oameni, despre bătrâni singuri și mame copilăroase,
despre flori cu nume de pianiste și muguri ca certitudini ale frumuseții,
despre brazi uciși pe parchet și aruncați în cutii mizere, în grote improvizate până la viitorul Crăciun,
despre fronturi de lupte interumane, despre pământeni iubiți, niciodată citiți,
despre obrăznicii adolescentine, despre numărători injurioase.
dar nu scriu decât despre viață. Life is real, pe bune!
Tu n-ai murit
pentru că eu sunt trupul tău care vorbește cu vorbele tale
Când drag îmi este mie pe lumea asta
cu iubirea ta mă gândesc la amorul tău,
Mihai, dacă-ai ști cât de tare îmi lipsești
ca și ochilor, ca și pietrelor și curcubeilor.
Le-am zis de tine,
că-ntârzii, le-am zis,
că nu treci de sânge ne trebuie să renaști
și nici anapoda de raze ca să ne fii cu noi de față.
Mihai, tu care ești mai tânăr decât mine
gândind în vorbele tale nu mă lăsa să îmbătrânesc
Mihai, nu de înțelepciune duc lipsă,
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
de cântec, m-auzi ?
M-a apucat apoia pietrelor, apoia ierburilor,
m-a apucat apoia fructelor de toamnă, Mihai.
Cineva trebuie să guste această apoie coaptă
și miezoasă
Creierul sâmburos al acestei apoi
nu este creier descreierat.
Ca dovadă timpul ce trece, secunda prea repede ce ni s-a dat
ca dovadă locul tău în sâmburele limbii acesteia
ca dovadă inima ta ce a făcut pat din creierul meu
ca dovadă singurătatea mea
care nu credeam să învăț a muri vreodată.
”M-am însingurat
pentru că am simțit că tu nu mă mai iubești,-
lacrima mamei mele de gheață era,-
stăteam și rânjeam și o rugam să plângă,
dar iarnă se făcuse în munți.
M-am dat de mâncare lupilor,
dar lupii erau friguroși și bolânzi.
Mâncați-mă! am strigat la ei, am strigat.
Noi nu, mi-au răspuns,
noi nu mâncăm om înghețat!”
Zilele astea, poeta Nora Iuga a împlinit 88 de ani. De Crăciun, poetul Emil Brumaru împlinise 80 de ani. Între timp, acesta a murit, prilej de exerciții literare, transformate prea repede în clișee. Sintagma ”rezervația de îngeri”, asociată de poet cu Dolhasca, s-a tot repetat pentru că îngerul neblond, pletos, cărunt și ieșean, nu putea să plece după moarte decât în ținutul amintit mai sus.
Nora Iuga, în schimb, spune că nu poate să sufere îngerii, că urăște rostirea acestui cuvânt, mai mult decât termenul de diavol. Cu tonul ei alintat, dar apăsat, poeta declară că a evitat mereu în versurile sale cuvintele înger și suflet, niște lucruri impalpabile, dulci, ca o vată de zahăr, care nu îți lasă nimic în gură. Deși l-a iubit pe Călinescu care era interesat de problema sexului îngerilor, Norei Iuga i se pare mai interesantă întrebarea dacă există îngeri sau nu.
În schimb, Brumaru a iubit îngerii, a crezut că au și sex și toate celelalte organe. Le-a simțit prezența în toate lucrurile înconjurătoare, i-a dezvelit de veșmântul teologic și i-a pus să tuteleze păcătoșenia umană. Și Andrei Pleșu a considerat îngerii interesanți și a scris despre ei din punct de vedere filosofic, teologic, existențial. Cu alte cuvinte, despre îngeri și de bine și de rău, și cu bune și cu rele.
Amnezie-Emil Brumaru
”dacă iei o portocală
şi-o dezbraci în pielea goală
ca să-i vezi miezul adânc
peste care îngeri plâng
cu căpşune-n loc de ochi
şi aripi de foi de plopi
se întâmplă să uiţi totul…”
Loredana Stan
„Iubite şi stimate domnule Lucian Raicu,
Sînt zile, ca asta în faţa mea, în care nu aş mai vrea să mă trezesc din somn. Din cînd în cînd, rupturi adînci în suflet, alunecări imprevizibile de spaime, de sentimente, prăbuşiri totale de speranţă, mă fac să-mi blestem destinul şi aşa destul de precar. Ce este dragostea? Ce este ura? Pentru ce uităm absolut tot trecutul într-o clipă aprigă de mîine? Ce este viaţa? Iată întrebări care se îmbulzesc neputincioase, declanşate de întîmplări pe care nu le pot mărturisi. Mă atîrn de un creion şi-o coală de hîrtie, mă gîndesc la fata mea, Andreea, la glasul ei minunat, subţire, încrezător în invincibilitatea mea. Peste tot şi de toţi mi se spune: ce faci?, de ce stai degeaba?, fă bani, bani, bani, bani! Este nespus de greu să trebuiască să explici celor mai dragi, mai apropiaţi, că, şi nu mi-e ruşine s-o spun, din adolescenţă, visul meu împodobit, lucrat seară de seară, crescut în taină, visul meu trecut prin acea perioadă cruntă de la nouăsprezece ani cînd, bolnav de tuberculoză, făceam aşa-numita „cură cadaverică” (trebuia să stau absolut nemişcat), visul meu de tînăr doctor de ţară, iremediabil înfundat în singurătatea unui sat necunoscut, visul meu pueril poate, dar veşnic prezent, a fost, este, să fiu scriitor. „Profesiunea” de scriitor. Sînt eu un „parazit”, un tip „care stă cu cracii în sus, pe pereţi” şi-şi pierde vremea citind Dostoievski? Pentru ce chiar cei mai de lîngă inima mea, din aburul respiraţiei mele cotidiene, mă lovesc nemilos cu acelaşi şi acelaşi cuvînt: bani? Scrisoarea asta iese din şirul celor pe care vi le trimit. Şi n-aş vrea să-mi amintiţi de ea. Probabil că vin săptămîna viitoare în Bucureşti. Sînt terorizat de ceea ce mi se întîmplă. O, desigur, aş dori să „lucrez”, să fiu aici, în Iaşi, la o revistă. Dar e imposibil. Nimeni nu mă poate primi, nimeni nu vrea să mă primească. Fac parte din Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, sînt oaia gri de aici. Cum se poate destrăma tristeţea, cum se poate înlocui cu altceva? De fapt, nu tristeţea care-i chiar plăcută, ci arderea uscată, fără flacăra a celor mai intimi stîlpi de sprijin? Un minim de confort interior, o oarecare linişte; de unde?
N-am dorit deloc să fiu patetic. Am scris pentru a mă linişti, pentru a trece asupra altuia povara unei clipe prea grele. Nu trebuie să vă speriaţi, voi continua ca şi mai înainte. „Spărtura” asta e întîmplătoare. A mă văita, ce lucru lipsit de gust! Stau la etajul V. Ieri, Tamara Nikolaevna, nici mai mult nici mai puţin, a aruncat pe fereastră, un scaun!! Gest superb, dar el n-a căzut pe jos pe ciment, ci-n sufletul meu şi s-a făcut praf. Este o scrisoare, vă daţi seama, pe care doresc s-o citiţi numai dumneavoastră. Dacă ea ar afla c-am deconspirat momentul acesta de „iritare”, s-ar produce lucruri şi mai rele. Vă rog. Sînt mîhnit, mult prea mîhnit, iubite şi stimate domn Lucian Raicu.
Cu stimă şi afecţiune,
Emil Brumaru
2-VIII-980
P.S.: Vă rog, nu-i spuneţi lui Dinescu de chestiile astea. Vă rog.”
După bacanale oraşul pare mort.
Gheaţa s-a scurs din pocale direct pe trotuare.
Stele nu mai sunt, le-au prins toate femeile în rochii.
Cerul e perforat de atâtea priviri.
Au plecat pe la casele lor visele.
Ţapii au fost devoraţi pe rug,
Bacantele au adormit consumate de spiritul delirului.
Bachus a fost fiecare, cu sau fără satiri,
Cu pâine şi circ printre flăcări.
După bacanale cine mai ştie pe unde şi-a pus simţurile,
Cine mai poate să rostească urale,
Cine mai are un loc în propria viaţă?
Tăcerea de după bacanale e divină.
Zeii au obosit. Sunt doar şi ei oameni…
Loredana Stan
În 2019, să aveți visuri mărețe pe care să le împliniți repede! Visele urâte să nu vă chinuie nopțile! Frumusețea și bunătatea să vă fie surori! La mulți ani, cu sănătate!
Loredana Stan
Unii se iau prea în serios și văd pleonasme peste tot: „aș vrea să-mi focalizez atenția pe o construcție nominală (substantiv-adjectiv) care este deranjantă și pare a fi un pleonasm la «origine», «Crăciun fericit!», totodată, și construcțiile «Sărbători fericite!», «An Nou fericit!» devin pleonasme.
De ce?
«Crăciunul» este una dintre sărbătorile noastre preferate, «Crăciunul» înseamnă bucurie, fericire, entuziasm, extaz, încântare, deoarece a venit Iisus pe lume, iar adjectivul «fericit »exprimă bucuria și încântarea pe care le avem pentru un asemenea eveniment de mare importanță.
Am putea avea formulări, precum: «Vă urez să aveți parte de un Crăciun cu o atmosferă feerică, iar aceste clipe să vă aducă multe bucurii, multă fericire, liniște și iubire!»”
Doamne ferește!
Dumitru Matcovschi
”Tu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Îmbătrânesc, îmbătrâneşti, îmbătrâneşte.
Ce am iubit? Ce n-am iubit? Ca-ntr-o poveste,
Simplă de tot, scurtă de tot viaţa ne este.
Uite-o din nou trece pe drum fata zglobie.
Uite-un băiat floare şi-a pus la pălărie.
Uite un prunc râde în prag, ai, năzdrăvanul!
Uite un moş tace-n toiag, alb ca troianul.
Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,
Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,
Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei.
Muntele ieri ne-ademenea, astăzi ne doare.
S-a împlinit, nu s-a-mplinit visul cel mare?
Cine sunt eu? Cine eşti tu? Cine e dânsul?
Noi am ştiut zborul înalt, dorul şi plânsul.
Zilele vin, zilele trec… ce va rămâne?
Suflet de lut, necunoscut, suflet de pâine?
Grijile cresc, toamnele cresc, viaţa descreşte,
Eu mă grăbesc, tu te grăbeşti, el se grăbeşte.
Bucuraţi-vă, prieteni, de prieteni şi de fraţi,
Bucuraţi-vă de-un nume ce vi-i dat ca să-l purtaţi,
Bucuraţi-vă de-un cântec, de-un amurg cu flori de tei,
Bucuraţi-vă o viaţă de lumina dragostei. ”
Mirabilissemper's Blog 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.