Mirabilissemper's Blog

Ca și în cazul altor cărți ale acestui autor, și aceasta este fascinantă prin arta cu care aduce în fața cititorilor personaje înscrise pe o traiectorie a banalului, indivizi care nu au o biografie excepțională, dar oameni care devin eroii unei istorii vitrege. Amos Oz este un cronicar veritabil al  constituirii și dezvoltării unei țări în condiții războinice. Imaginea societății israeliene (conflictele interetnice, războaiele, luptele pentru independență care seceră vieți nenumărate, eforturile de constituire a unui stat puternic, civilizat, rolul important atribuit educației, culturii) este fundalul pe care e proiectat subiectul propriu-zis al romanului: povestea unui tânăr, Shmuel Asch, care, dezamăgit de o iubire în care investise prea multă energie, nesatisfăcut de provocările vieții de student și de răceala propriei familii, își regăsește forța de a trăi și dorința de a iubi, într-o casă, unde cunoaște doi oameni care îi arată alte ipostaze ale iubirii și alte fețe ale realității.

Titlul este justificat prin tema trădării și prin perspectiva diferită din care e văzut Iuda. Cartea oferă o altă imagine a relației dintre Isus și Iuda, personajul principal al cărții fiind preocupat de cercetarea unei teme cu semnificații profunde pentru acest spațiu geografic și cultural, ”Isus prin ochii evreilor”: ”Isus și ucenicii lui erau evrei din tată-n fiu. Însă în imaginația populară a creștinilor, singurul dintre ei care le-a rămas în memorie ca fiind evreu- și reprezentant al întregului popor evreu-e Iuda Iscariotul.(…) singurul creștin care a murit împreună cu Isus și nu a continuat să trăiască după el, singurul a cărui inimă a fost într-adevăr zdrobită la moartea lui Isus, tocmai el a fost văzut de sute de mii de ani, ca evreul cel mai reprezentativ. Cel mai abominabil și detestabil. Personificarea trădării, întruparea iudaismului și întruparea legăturii dintre iudaism și trădare.”; ”Iuda Iscariotul este deci creatorul, regizorul și producătorul operei crucificării. Aici au avut dreptate toate generațiile care l-au disprețuit și l-au batjocorit, poate chiar mai multă dreptate decât și-au imaginat. Nici chiar atunci când Isus își dădea sufletul în chinuri groaznice pe cruce, agonizând oră după oră în soarele fierbinte, cu sângele țâșnindu-i din toate rănile, cu muștele înfruptându-se din trupul lui sfârtecat, nici când i-au turnat oțet pe răni, lui Iuda nu i-a slăbit credința nicio clipă.(…) Iar Iuda, al cărui rost în viață se spulberase sub ochii lui îngroziți, Iuda care înțelesese că el, cu propriile mâini, provocase moartea omului îndrăgit și admirat, plecă și se spânzură. Așa muri primul creștin, notă Shmuel. Ultimul creștin. Singurul creștin.”

Am regăsit și trimiteri la spațiul românesc, personajele cărții  intersectându-și destinele cu evrei proveniți din țara noastră.

Cartea e frumoasă și datorită reflecțiilor  despre condiția umană („ Bărbații i se păreau aproape întotdeauna copilăroși și total dependenți de un lanț permanent de reușite și victorii fără de care se acresc și se ofilesc.”;”Nu cred în niciun fel de îndreptare a lumii (…) oricine vine s-o îndrepte se scufundă cu repeziciune în râuri de sânge.(…)Numai dacă ar dispărea de pe fața pământului într-o zi toate religiile și toate revoluțiile (…) ar fi mult mai puține războaie în lume. Omul, a scris cândva Immanuel Kant, nu e decât un buștean strâmb și rugos, prin natura lui. Și nu trebuie să încercăm să-l netezim, ca să nu ne scufundăm până la gât în sânge.”;” Ura nefondată e, după părerea mea, mai puțin rea decât dragostea nefondată: cei care  iubesc necondiționat toată omenirea, cavalerii salvatori ai lumii, cei care cu fiecare generație sar să ne izbăvească, fără a se găsi cineva care să ne salveze din mâinile lor”)

Așadar, citiți o carte frumoasă în care istoria se împletește cu poezia iubirii, în care oamenii găsesc puterea să vadă frumusețea vieții, deși au trăit războaie pe viață și pe moarte și retrăiesc în fiecare noapte tragedia uciderii propriului copil.

LOREDANA STAN

Din ”Război și pace”- LEV TOLSTOI

”Prinţul Andrei credea şi spunea că fericirea e numai negativă, dar spunea lucrul acesta cu o nuanţă de amărăciune şi de ironie. Era ca şi cum spunând acestea ar fi vrut să-şi exprime un alt gând, şi anume că toate aspiraţiile sădite în sufletul nostru, năzuinţele spre fericirea pozitivă, au fost sădite în noi numai pentru ca, neputând fi satisfăcute, să ne chinuiască. Pierre, însă, recunoştea, fără nici un gând ascuns, cât de îndreptăţită era această părere. Privaţia de suferinţă, satisfacerea trebuinţelor şi, ca o urmare, libertatea de a-ţi alege ocupaţiile, adică felul de viaţă, reprezentau acum pentru Pierre cea mai mare şi mai de netăgăduit fericire a omului. Abia acum şi aici, pentru prima oară Pierre putu preţui pe deplin voluptatea de a mânca atunci când eşti flămând, de a bea când ţi-e sete, de a dormi când ţi-e somn, de a te încălzi când ţi-e frig, de a sta de vorbă cu un om când ai chef să schimbi o vorbă şi să asculţi sunetul unei voci omeneşti. Satisfacerea trebuinţelor – hrană bună, curăţenie şi libertate – i se păreau lui Pierre acum, când era lipsit de toate acestea, fericirea cea mai înaltă.”